La izvoarele fostului Oceanos Potamos!
Heracles
sau Iovan Iorgovan?
Din serialul
„Ultimii soldaţi ai neamului românesc” - Note de
călătorie (6)
Furgoneta
Toyota a comandorului porni dar conversaţia dintre noi se lăsa
aşteptată. Ne rumegam fiecare gândurile în tăcere şi
aş fi putut pune pariu că în capul comandoului, cei şase sute de
mii de ani trecuţi de la spargerea Munţilor Riphaei, i se
răsuceau ameţitor în cap. Încercam să ghicesc ce întrebări
ar putea pune. Existau oameni atunci? Asta nu, ştie că existau!
Separarea Munţilor Riphaei în două lanţuri muntoase, Munţii
Carpaţi şi Munţii Balcanici? O poate bănui. Cum s-au format
Cazanele? Nu! Şi asta o ştie, e la curent cu marile schimbări
geofizice din timpul glaciaţiunilor. Nehotărându-mă cum să
încep, m-am lăsat de furat de peisajul calcaros al Munţilor Cernei.
Cercetam cu privirea columnele de calcare ce străjuiau Cerna şi
gândul îmi sărea pe nevrute la Columnele lui Hercule.
Adevărul
este că zona aceea a Cazanelor mă înfiorează şi acum la fel
cum m-a înfiorat şi când am coborât cu vaporul Isaccea, prin anii 1965, de
la Moldova Veche la Orşova. Barajul Porţilor de Fier era încă pe
hârtie, Ceauşescu şi Tito aruncaseră prima piatră a
viitorului baraj abia de un an. Spre deosebire de acele timpuri când mi-era pur
şi simplu teamă instinctiv de acel peisaj sălbatec, priveam
aceea încleştare dintre munţi şi ape făcând analogii cu tot
ceea ce citisem de atunci şi până acum în noul mileniu. Privind imensele columne calcaroase de pe
ambele maluri, zeci de întrebări îţi vin instantaneu în minte. Cum or
fi trăit oamenii vremurilor preistorice într-un mediu atât de ostil cu
atât de puţine resurse de supravieţuire? Ce or fi gândit ei în
faţa forţelor imense ale naturii? Atunci să fi creat ei atotputernicul
zeu al soarelui şi gloriosul Ivan Iorgovan ce tăia „balaurul” cu
paloşul său? .
Comandorul
care scăpase de serpentine intrând într-o zonă deschisă,
răbufni brusc aşa cum are obiceiul când soluţiile proprii îi
sunt epuizate:
- La
dracu bătrâne! Herakles acesta şi cu Iovan Iorgovan al domnului
Giurgincă seamănă cu perpetua enigmă, ce-a fost întâi, oul
sau găina? Mă tot gândesc care să fi fost primul…
-
Mă uimeşti amirale! Nu credeam c-ai să ajungi atât de repede la
miezul problemei. Într-adevăr n-avem răspunsul la întrebarea
dacă Iovan Iorgovan al nostru a stat la baza legendelor legate de cel mai
proeminent erou al mitologiei greceşti, Herakles - numit de latini Hercules -
sau Iovan Iorgovan este o adaptare autohtonă a lui Herakles - Hercules.
-
Dacă ne-am lua după „muncile” fiecăruia înainte de a deveni
erou, Iorgovan ar trebui să fie primul. El a „tăiat” o groază de
stânci cu paloşul său fermecat. La Tismana există două
„pietre tăiate” de Iorgovan. Domnul Giurgincă ne-a spus că
şi pe-aici ar fi o mulţime. M-am tot gândit de la Mehadia şi
până aici, nu cumva tăiatul acesta al stâncilor se datorează
faptului că ruptura de la Cazane a fost artificială, adică a
fost provocată de om?
- E o
idee care s-a mai vehiculat dar nu stă în picioare datorită faptului
că ar însemna că Iorgovan ar fi fost contemporan cu timpurile când
s-a produs ruptura Munţilor Riphaei, adică el ar fi trăit prin
anii … 600 000 î.e.n.! Pentru că studiile geologice dau în vremea aceea
marea schimbare geofizică a acestui areal geografic. Ele ne spun că
Dunărea de atunci era despărţită în două şi avea
trei izvoare. Izvorul de pe versantul vestic al Munţilor Riphaei împreună cu izvorul din Munţii Pădurea
Neagră, se vărsau şi alimentau bazinul Mării Panonice.
Cursul de apă care se scurgea de-o parte şi de alta spre Marea
Panonică şi împreună cu aceasta, era denumit Danubius. De partea
cealaltă, pe versantul estic al Munţilor Riphaei se scurgea prin
calcare cel de-al treilea izvor, izvorul estic numit Fântânile lui Achile.
Acest izvor alimenta Oceanos Potamos cunoscut mai ales sub denumirea Istros.
Navigaţia din aval în amonte pe fluviul Istros se termina la Columnele lui
Hercule. Geograful antic Scylax, trăind prin secolul al VI-lea î.e.n.,
aminteşte în al său „Periplus”
că şi cursul Indului seamănă pe unele locuri cu Istros dar
cu deosebirea că navigaţia pe fluviul indian nu se termină brusc
ca la Columnele lui Hercule care se întindeau de la un mal la altul, ca o
fâşie de stânci, dintre care unele erau izbite de valuri iar altele
ascunse sub suprafaţa apei.
-
Formidabil! Înseamnă că atunci când s-au unit Danubius cu Istros,
fluviul Danubius care se scurgea către Golubaţ sau către Moldova
Veche dacă vrei, a luat-o înapoi!
-
Evident! Dacă priveşti stâncile din apropierea Mânăstirii
Mraconia îţi dai seama că atunci când erau unite sub numele Columnele
lui Hercule, Danubius ar fi fost cu 600 de metri mai sus. Atât erau
pereţii de înalţi! Porţile de Fier superioare se întindeau ca
şi azi de la Mraconia până la Golubaţ. Înainte de a se construi
hidrocentrala de lângă Turnu Severin, cea mai îngustă porţiune
dintre pereţii stâncoşi era de 113 m şi deşi adâncimea
fluviului era de 60 de metri, datorită numeroaselor stânci, canalul
navigabil nu avea mai mult de 4 metri!
-
Fantastic! Chiar şi 300 de metri să fi fost diferenţa de nivel
dintre Danubius şi Istru şi apa ar fi luat-o de-a-ndoaselea!
-
Păi chiar o luase! Unele teorii spun că Danubius curgea prin Serbia
apoi se scurgea prin valea Timocului de astăzi în Istru, pe lângă
Calafat!
- Dar
Okeanos sau Oceanos Potamos cum ziseşi? Astăzi de la Tabula Traiana
până la Statuia lui Decebal e destul de larg. Se poate numi Oceanos
Potamos. Dar pe-atunci? Era cam strâmt pentru un „ocean”!
-
Okeanos nici nu desemna un ocean anume. În vremurile lui Herakles grecii nu socoteau
pământul rotund ca o sferă ci ca o … farfurie. Pământul cunoscut de ei era considerat
fundul farfuriei iar pe marginea farfuriei se întindea de jur-împrejur fluviul
Okeanos. Grecii constataseră
că in jurul lor se afla numai apă. La sud, est şi vest erau
apele numite astăzi Mediterana iar la nord, erau Okeanos Potamos – Istrul
şi Danubius. Marea Baltică era
departe de lumea cunoscută a grecilor, ştiri despre ea apar abia prin
secolul V.
-
Clarifică acum alt mister. Vorbeşti de Columnele lui Hercule de la
Istru, adică de Cazanele Dunării. Ori eu când am trecut cu bricul
Mircea prin strâmtoarea Gibraltar, unii spuneau ca acolo ar fi fost Coloanele
lui Hercule.
- Numai
după unele ipoteze! În fond esenţa demersului Herculean, atât în
mitologia greacă cât şi în alte mitologii, constă în
tăierea unui munte pentru a împreuna două ape. La Gibraltar, Heracles
al grecilor desparte promontoriile Abyla şi Kalpe pentru a uni Mediterana
cu Oceanul la fel cum Iovan Iorgovan taie stânca cu paloşul pentru a uni
Istrul cu Danubius. Dar fenicienii spun că zeul lor Melkart ar fi unit
Mediterana cu Oceanul. Alţi autori spun că dimpotrivă, Hercules
ar fi îndiguit mereu cele două promontorii până a creat o strâmtoare
care împiedica balaurul din ocean să intre în Mediterana. Mai sunt voci
care afirmă că stâlpii lui Hercules se pot identifica cu stâncile de
pe insula nordică Helgoland. Nimic nu e sigur însă. Chiar şi
Tacit afirma: „se zvoneşte că, până în zilele noastre, ar mai fi
acolo stâlpii lui Hercules”.
-
Păi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aceşti
eroi mitici erau în real, inexistenţi. Prin mitul lor doar se consemna
pentru istorie un fenomen natural. Care nu era rezultatul unei acţiuni antropice dar se atribuia
fenomenul în cauză unor eroi divini. In asemenea ipoteze este clar că
nu mai putem vorbi cine-a fost primul, Heracles sau Iovan Iorgovan.
- Exact
bătrâne lup de mare! Problema revine la a ierarhiza fenomenele pentru a
identifica dacă oul a fost înaintea găinii sau invers, găina a
făcut oul.
- Pe
toţi dracii dacă treaba n-a stat aşa: Marea Panonică a
spart la munţii la Cazane, scurgându-se prin Istru în Pontul Euxin sau cum
îi zicem astăzi, Marea Neagră. Care la rândul ei umflându-se, a spart
uscatul la Bosfor urmând ca Mediterana să-şi ameninţe malurile. Rezultatul
a fost spargerea malurilor de la Gibraltar. OK?
- OK!
Când platforma continentală se ridică unde-ai vrea să se
scurgă râurile şi mările interioare decât în ocean? Mergi mai
departe cu logica… Umflarea Mării Negre a dus la…
-
Potopul lui Noe! Se ştie asta, unde vrei s-ajungi?
- La
„Împăratul romanilor” comandorule! Tot vorbind de ape mi s-a făcut
dor de-o bere.
-
Şi mie de-un păstrăv!
Hotelul
„Împăratul romanilor” din Herculane îmi părea o bijuterie pe lângă
dărăpănatele clădiri din jur. Vestita staţiune
Herculane, altădată faima împăratului Austriei care considera în
anul 1852 Băile - Herculane ca fiind «ceea mai frumoasă staţiune
de pe continent», după căderea regimului comunist, deveni un morman
de ruine. Roteşti ochii de jur împrejur şi edificiile din
staţiune, care până mai ieri purtau amprenta unui baroc austriac
impresionant, simţi că mai au puţin şi se vor nărui.
Pereţi crăpaţi, geamuri lipsă, ornamente şi sculpturi
ciuntite, mucegai şi şoareci, acoperişuri prin care apa se
scurge în voie dau staţiunii o imagine de apocalipsă. Cine şi-ar
fi închipuit că o parte din istoria modernă şi contemporană
a Băilor Herculane, începută după Pacea de la Passarovitz din
1718, va sfârşi ca grămadă de moloz? Prin anii 1736, grănicerii
bănăţeni în cadrul imperiului austriac au început
reconstrucţia staţiunii: clădiri noi, modernizarea «băilor»
şi a căilor de acces, amenajarea parcurilor de promenadă.
Nu-i
vorbă, şacalii postrevoluţionari abia aşteaptă să
cumpere un hotel la preţul unui grajd şi o parte din dărăpănări
au şi fost cumpărate. Dar vor
şti aceşti îmbogăţiţi de peste noapte să redea
staţiunii Herculane faima de altădată la nivelul lor de
(in)cultură?
Intrăm
la grădina de vară şi scepticismul meu se amplifică.
Chioşcuri din lemn pe post de „separeuri” în aer liber, sunt cocoţate
pe unde nici nu te-ai gândi. Accesul la ele prin scări întortocheate
străjuite de mini-stâlpi de iluminat nu este prea greu. Coborârea va fi o
problemă în caz de… abuz dar mă dumiresc repede că nu e cazul
privind lista de preţuri. În aşteptarea păstrăvului cu
mămăligă devenit brusc şalău la grătar, asortat
cu mujdei de usturoi şi nişte condimente exotice pe care ni le
recomandase ospătarul dar de care n-a auzit nici dracu, mă uit
împrejur. Într-un chioşc nişte copii se ţuţuie la un pas de
un lac artificial aflat pe pantă cu cinci metri mai jos. Un car nou, care
tras de boi n-ar putea duce nici măcar un sac, străluceşte
într-un strat gros de lac negru. Bine că nu le-a dat prin minte să-l
mânjească „original”, adică cu niscaiva baligă! O roabă
stă pe-o rână în pantă. Mă uit în zadar după lopeţi.
Să
tot fi fost vreo oră de când tot aşteptând şalăul la
grătar îmi rotesc privirea de jur împrejur. Nici n-aveam altceva de
făcut, comandorul mă lăsase singur şi plecase „să
caşte puţin gura” prin oraş. Eu am rămas să privesc
natura. La Herculane, văzut din vale, pinul negru înţeapă cerul
pe creste. Pe pante, o floră pestriţă. În afară de zonele
compacte de pin, rareori găseşti continuitate de parcă s-au
adunat aici toate speciile de floră din România. Adevărul este pe
aproape, se zice că în Parcul Natural Domogled - Valea Cernei
găseşti o treime din speciile de floră şi faună
existente în ţară. O adevărată comoară dacă
atacul asupra ei n-ar începe de pe fundul văii Cernei. De aici, se
ridică imense coloane de fum de la grătarele improvizate ale
turiştilor şi de la „focurile de tabără” ale unor
iresponsabili. Ce se întâmplă astăzi pe Valea Cernei este de
neacceptat pentru orice om de bun simţ care ţine la patrimoniul
nostru natural.
Există
strategii guvernamentale privind mediul în care trăim, zonele naturale
protejate sunt identificate şi se gândeşte custodia lor pentru o mai
bună conservare, se întocmesc proiecte de limitare a ariei de
răspândire a gunoaielor menajere şi cu toate acestea rezultate bune
nu se văd. Ne distrugem mediul natural într-un ritm de zece ori mai mare
ca pe vremea lui Ceauşescu. Pionerii şi militarii din serviciul
militar obligatoriu care desfăşurau acţiuni „patriotice” pentru
conservarea mediului, au dispărut definitiv din istoria postdecembristă
a României. Ei erau educaţi în spirit civic prin multe acţiuni
practice: îngrijeau monumentele istorice, monumentele de arhitectură
şi monumentele naturii, semnalând existenţa acestor puncte de mare
interes prin marcarea căilor de acces, marcarea potecilor şi a
traseelor turistice. Unii au văzut în aceste activităţi partea
rea a lucrurilor spunând că astfel de acţiuni ar fi fost treaba
agenţiilor turistice şi ocoalelor silvice. Aşa e! Însă
participarea tineretului la asemenea „corvoadă” ducea la o atitudine mult
mai civilizată în momentul când tânărul însuşi devenea turist
adult, amator de „ieşire la iarbă verde”. Ştiind că
îngrijirea popasurilor, a zonelor de campare se datorează nu numai
personalului angajat pentru asemenea treburi ci şi unor elevi sau militari
în termen, turistul avea o altă perspectivă asupra conduitei pe care
trebuie s-o adopte în „escapadele” sale prin ţară.
Gândurile
îmi fug din nou la întrebarea cu care plecasem de acasă ca să vizitez
pe profesorul Giurgincă: ce se întâmplă astăzi cu viteaza
Armată Română, ai cărei soldaţi cântând cu arma în
mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură
România Mare, făcură o Românie „dodoloaţă” şi
glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la
egal, cu marii mareşali ai Europei?
Încă
nu-i găsisem răspuns…
In
aceste vremuri, când e vorba de armată, o întrebare ne vine inevitabil în
minte: serviciul militar obligatoriu nu cumva era mai bun decât actuala
armată de mercenari? Da, mercenari! Cam acesta ar fi cuvântul având în
vedere că avem trupe române care se plătesc din străinătate
pentru misiuni în Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, Irak şi
Afganistan. S-ar părea însă că, o asemenea întrebare n-are rost de
îndată ce noile legi postdecembriste au tot redus[1]
obligativitatea serviciului militar până în anul 2007,[2]
când au atârnat-o definitiv în cui. Şi totuşi, are destulă noimă
să discutăm ce s-a întâmplat cu Armata Română. Să
discutăm cum şi de ce s-a întâmplat. Şi mai ales cum se face
că atât de bine am fost manipulaţi, încât nici nu ne-am dat seama
că noi, ca ţară de peste 20 de milioane de oameni, am rămas
în faţa lumii cu circa 45.800 militari reprezentând forţele terestre,
circa 13.250 în forţele aeriene şi 6.800 în forţele navale,
trăgând de himerica speranţă că în caz de război ne
vor apăra alţii.
Înainte
de anul 1989 aveam circa cinci milioane de bărbaţi între 15 şi
49 de ani, apţi pentru serviciul militar. Numai forţele terestre,
dacă şi-ar fi activat rezerviştii, puteau strânge în
douăzecişipatru de ore în jur de 140.000 de oameni. Şi
totuşi, răul s-a întâmplat.
Nici un război din istoria Românei n-a avut asemenea
consecinţe dezastruoase pentru Armata Română cât au avut deciziile
guvernelor Ciorbea şi Radu Vasile sub miniştrii de paie Victor Babiuc
şi Constantin Dudu-Ionescu, puşi în fruntea Ministerului
Apărării Naţionale. Începând cu anul 1998, în cinci ani, Armata
Română fu decapitată de 18.920 ofiţeri, subofiţeri şi
maiştri militari care fură lăsaţi la vatră. Trupele
forţelor terestre, forţelor aeriene şi ale forţelor navale
fură decimate şi ele periodic. Fură desfiinţate garnizoane
întregi împreună cu toată înzestrarea logistică, imobile,
armament uşor şi greu, depozite de armament, parcuri auto. Tancuri,
tunuri, transportoare blindate, rachete, avioane de bombardament şi de
vânătoare, nave fluviale şi maritime, pur şi simplu se
volatilizară mai rapid decât în condiţiile în care România ar fi
purtat un război cu întregul occident.
În
timpurile lui Ceauşescu, Armata Română încă-şi păstra
vigoarea. E adevărat că devenise un pic desuetă de îndată
ce ajunsese să strângă recolta
ţării împreună cu elevii. Acum, asemenea practici nu mai sunt
posibile. Nu mai este posibil nici să privim armata gândindu-ne strict la
instruirea unor trupe combatante ca soluţie în caz de conflict armat.
Vremurile unei armate în stil clasic au trecut. Cine mai gândeşte
astăzi conflictul armat ca modalitate de a acapara noi teritorii pentru
înavuţire?
Şi
totuşi paradoxal, suntem astăzi în plin război dus pe multiple
fronturi. Avem deschis un front de război în domeniul economic! Materiile
noastre prime sunt feudele unor trusturi străine care ne vând produsul
finit la un preţ de zece ori mai mare decât dacă l-am prelucra noi.
Ne-am trezit în plină criză financiară datorită
globalizării. Având în frunte cu un guvern incompetent, privim neputincioşi cum capitalul românesc se scurge peste graniţe.
Încălzirea globală ne aduce şi ea la exasperare prin dezastrele naturale
care se înmulţesc de la an la an. Este grav şi faptul că În societatea românească se adânceşte pe zi ce trece criza morală. Şcoala românească a ajuns jalnic iar
manipulările mass-media îi adâncesc mereu criza.
Cine ne
apără de toate aceste noi provocări? Clasa politică în
frunte cu guvernul au alte priorităţi, mai degrabă personale
şi de grup decât priorităţi ale statului român care-şi
pierde vizibil din independenţă pe zi ce trece. Ce-i de făcut?
Întotdeauna
armata a fost aceea care a salvat independenţa unei ţări. De ce
n-ar fi în noua conjunctură tot armata o soluţie pentru crizele de
nivel general care pot cuprinde un stat la un moment dat? Cine să ne apere
de dezastrele naturale decât o structură de tip militar bine
organizată? Gândim armata doar prin prisma conflictului armat, care nu mai
are sens astăzi decât în situaţii extreme, în anumite zone punctuale ale globului.
Dar mai poate fi vorba de independenţă a unui stat dacă lipseşte
o armată restructurată pe baze noi care să-i asigure
independenţă în toate sectoarele lui cheie?
Reforma
armatei române trebuie să includă şi acest aspect pentru
păstrarea identităţii noastre ca stat unitar. Până nu e prea târziu, trebuie gândită o strategie la nivel naţional care să ne salveze. Avem
vreo şansă de a o construi? Am avea dacă am rechema în
armată foştii strategi ai Armatei Române pe care i-am trecut în
rezervă în floarea vârstei! În plină forţă biologică, ei ar putea reintroduce serviciul militar obligatoriu în cazurile de criză
majoră a societăţii româneşti. Dar şi pentru realizarea unor proiecte de interes strategic pentru ţară
aşa cum a fost, de pildă, construirea Transfăgărăşanului. El a
fost construit de armată în mai puţin de cinci ani, fără
licitaţii, fără firme străine, fără scandaluri de
corupţie, fără schimbarea constructorului o dată cu
schimbarea partidului aflat la putere.
Câte
şanse ar avea însă o asemenea propunere pentru ca ea să fie
luată în calcul de către politicieni? Prea puţine! Drama României de azi este că politicienii sunt legati ombilical de firmele de construcţii, fie ele româneşti, fie străine.
(Sfârşit)
Articolele
apărute în serialul
„ULTIMII
SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC”
- Note de călătorie
Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras - Ad Mediam -
Ultimii soldaţi ai neamului
românesc - Note de călătorie (1)
Ostaşii care nu mai
apără ţara - Note de călătorie (2)
Băsărabă apărând
ţara - Note de călătorie (3)
„Strigonii” umblând prin ţara
lui Litovoi - Note de călătorie (4)
Morţii cu morţii, viii cu
viii - Note de călătorie (5)
Heracles sau Iovan Iorgovan? -
Note de călătorie (6)
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru publicaţiile ARP
Conversaţi
cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro