Lovitura
militară de stat din decembrie 1989
Peste
revolta populară, în noul stat „democratic” susţinut psihologic de
tancuri,
„diferenţa de ideologie” faţă
de statul comunist o făcea doar drapelul fără stemă. (Foto A. Pandele)
„Haimanalele” lui Ceauşescu ridică pumnul
Ca un
gest de împotrivire contra regimurilor iliesco-băsesciene instalate
după 1989, Valentin Văran, aidoma „haimanalelor” revoltei de la
Timişoara, dă un semn de ridicare la luptă al României profunde
contra derizoriului şi contra adâncirii societăţii abulice de
astăzi, trimiţând la „Semănătorul – Editura online” cartea
„După douăzeci de ani”[1].
La douăzeci de ani de la „viziunea lui Brucan” supranumit oracolul din
Dămăroia, democraţia nu numai că nu a învins în România dar
a degenerat într-o cruntă demagogie la nivel de stat. O demagogie pe
faţă, o demagogie agresivă prin însăşi faptul că
atunci când ţi se vorbeşte „politiceşte” despre „treburile
statului” eşti luat din start drept dobitoc. Apoi, pur şi simplu paralizat
de atâta tupeu, până să-ţi revii, întreaga oaste mediatică
a agresorilor îţi toarnă-n cap lăturile
neo-proletcultiştilor, aciuiţi prin trusturile mass-media sau pe
lângă Palatul Cotroceni, mai abitir decât poeţii lui Ceauşescu
din fosta Casa Scânteii.
Cutume
vechi peste care istoria aşternuse tot praful mizeriei umane, sunt
aşezate acum în straie noi de nişte pata-avramesti şi
tismăneni-ungureni care mestecă vechile manipulări sovietice pe
bucăţi şi le pun în gura celor paisprezece boci de la cârma
ţării, ajunşi acolo prin fraudă electorală bine
aranjată de către instituţii de stat şi servicii secrete
aservite[2]
unui coleric.
Theodor
Codreanu[3]
o spune pe şleau: „De astă dată, stafia marxismului pare complet
remaiată până la a se pretinde altceva: o ideologie de „dreapta”. Nu
ne mai poate însă înşela nimic după ce unul dintre stâlpii
bolşevismului, Iuri Andropov, a elaborat teoria celor patru stadii ale
partidului comunist. O reamintesc: 1) partidul îşi asumă deschis numele
de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura
proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l
schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent,
pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4)
revine la putere într-un cadru aparent democratic. Iar cea mai bună
ascunzătoare e să revină sub eticheta unui partid de „dreapta”.
O asemenea subtilă metamorfoză a cunoscut, în ultimii douăzeci
de ani, ceea ce sa numit, la început, Frontul Salvării Naţionale.”
Astăzi,
vorba lui Paul Goma, „dreptacii de stânga”, după mai multe metamorfoze
feseniste, atât FSN-FDSN-PDSR-PSD cât mai ales fraudatorii actuali de la
putere, FSN-PD-PD_L, ne scuipă în nas demagogia „reformării statului
român”. Rămâi paralizat când vezi copiii demagogilor din parlamentul
ţării, până mai ieri făcându-şi veacul prin
discotecile imunde ale Bucureştilor, candidând la funcţii înalte
şi aruncând asupra noastră aceiaşi flegmă ca a lui
tăticu’: ”Sunt Honorius Prigoană şi candidez pentru parlamentul
ţării cu scopul de a reforma statul român”. Ia uite domnule de unde
ieşi supermanul reformator al ţării! Nu-i de ajuns cât l-a
„reformat” tata Prigoană cu manelele?
Dar după progenitura prezidenţială Eba, de ce n-ar mai
ajunge în „politichie” şi progeniturile altor parlamentari care au
susţinut realegerea Marelui Dreptaci de Stânga? Te întrebi: mai este
astăzi România o ţară normală când se prefigurează pe
faţă dinastii politice? Cum ar zice un hâtru: pentru ce „murirăm
noi în revoluţie”?
După
douăzeci de ani de „democratură”, iată că „haimanalele” lui
Ceauşescu ridică iar pumnul şi se revoltă contra
derizoriului, inculturii şi demagogiei în care trăim. Dacă
timişoreanul Florin Contrea a publicat în anul 2008 jurnalul său
intim, reamintindu-ne în mod necesar ce a însemnat pentru psihicul uman
atmosfera acelor douăzeci de ani de dinaintea revoltei timişorene,
rebelul Vali Văran începe să ne povestească despre cei
douăzeci de ani de după revoluţie.
Dar
cine este Vali Văran şi de ce a redevenit el o „haimana”? Vali Văran
este un artist plastic la fel ca acum douăzeci de ani. Un
slăbănog de la oraş, tras la faţă şi astăzi
din cauza aceluiaşi salam cu soia ceauşist dar acum „privatizat”,
cumpărat de la magazinul de la parterul blocului. Un rebel pletos cu
ochelari şi barbişon care vorbeşte frumos, într-un cuvânt, în
vocabular mineresc, un „intelectual”. Adică un anti-modă
muncitorească, un contrarevoluţionar odios care votează anti
FSN. Mutră de intelectual colţos în ochii celor care strigau ieri
„Noi muncim, nu gândim!”, moacă de poet în ochii celor care azi la
televizor ne scuipă alte lozinci. Ce potrivită ar fi acestor
neo-mineri guvernamentali lozinca „Noi conducem, nu gândim!” Dar nu-i
învaţă nimeni. Ehei! Dacă cineva i-ar învăţa că
formula asta le-ar aduce voturi, ce-ar mai striga ei!
In 21
decembrie 1989, „haimanaua” de Văran lucra într-un atelier de pictură
ca pictor decorator la Protecţia Muncii la I.C.M. Reşiţa.
Împreună cu un coleg, povesteşte el ca locatar de bloc din
Oţelul Roşu, „…ne-am apucat şi am făcut primele
pancarte cu „jos tiranii”, „jos comunismul” şi alte „jos-uri….” (…) Aveam
un portret al lui Ceauşescu, l-am pictat în puşcăriaş,
după gratii, l-am afişat în parbrizul basculantei, şi aşa
am pornit spre casă.”
Valentin
Văran a făcut cu câţiva inimoşi revoluţia de la
Oţelul Roşu şi timp de câteva zile, când sfânta libertate umbla
în voie prin oraş, a fost practic primarul oraşului cu gândul la
curăţirea primăriei de „foşti”. N-a putut tocmai din cauza
acestor „foşti” deveniţi peste noapte „oameni de bună
credinţă” sau „oameni de bine”. A demisionat din FSN chiar la
sfârşitul anului 1989, când toată lumea jigodiilor oportuniste se
înscria pe capete făcând-o pe Doina Cornea să strige: „atenţie, români, vi se fură
revoluţia de sub nas…”.
După
premiera demisiei feseniste din Oţelul Roşu, la 12 ianuarie 1990, în
Bucureşti mulţimea fierbea din nou: se cerea demisia lui Iliescu din
FSN. Interpelarea "revoluţionarei" Steluţa Ivan
adresată noilor lideri: "Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?"
făcea furori. Cu mulţimea zilnic isterizată sub ferestrele
CFSN-ului, acesta fu obligat să semneze trei decrete pentru
liniştirea spiritelor. Primul decidea scoaterea în afara legii a
Partidului Comunist Român dar cei dintâi care-l semnaseră erau la zi cu
plata cotizaţiei la vechiul PCR. Minunea ţinu deci cinci zile:
Decretul lege al CFSN din 12 ianuarie 1990 prin care PCR fusese scos in afara
legii a fost anulat în şedinţa CFSN din 17 ianuarie 1990 cu 117
voturi pentru si 4 abţineri. Se constatase că PCR a fost scos in
afara legii in baza unor minciuni, populaţia fiind minţită
că au fost asasinaţi peste 60.000 de oameni.
Aşadar
„rivuluţia” deja se împuţea! Într-o discuţie telefonică
dintre Stănculescu şi Aurel Dragomir de la Sibiu, generalul i-a
reproşat sibianului: „- Numai atâţia morţi sunt în Sibiu?” În
acelaşi timp, CFSN, "la cererea generală a poporului” şi
împreună cu „oamenii de bună-credinţă din întreaga
ţară", a hotărât ca la 28 ianuarie 1990 să se
ţină un referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea în
Codul Penal, pedeapsă ce fusese abolită după execuţia
Ceauşeştilor. In fine, prin al treilea decret, pentru îngroparea
tuturor revendicărilor şi reclamaţiilor, CFSN mai instituia
şi o „comisie naţională pentru rezolvarea sesizărilor
şi cererilor cetăţenilor”.
Citind
cartea „După douăzeci de ani”, avem impresia că Vali Văran
ne intreabă: oare nu ni se pare că retrăim azi momente al
dracului de similare? Pentru că primul sentiment de reincarnare a
manipulărilor ce-au fost, se pare că devine cronic cu fiecare zi ce trece.
În
acest an 2010, Văran „haimanaua” cu plete, ochelari şi barbişon
din Oţelul Roşu ridică din nou pumnul scriind.
„Cred că aşa se petrece cu
toată lumea, nu spun eu prin asta o noutate. De data aceasta, sentimentul
de revoltă şi de dezgust a fost factorul declanşator. Ciudat,
dar este un sentiment prin care am mai trecut parcă odată. Pleonasm
sau nu, trebuie să o spun: retrăiesc un „déjŕ vu”. Revolta că
după douăzeci de ani sunt la fel de nelămurit şi la fel de confuz în ceea ce
priveşte realitatea cotidiană în care sunt constrâns să exist.
După douăzeci de ani constat că sunt manipulat şi
dezinformat cu aceeaşi neruşinare şi cu aceeaşi râvnă
ca şi în vremurile de care aş fi vrut să mă bucur că
s-au dus. Invadat pe toate canalele mediatice de politică, nu-mi pot
reprima sentimentul de dezgust, care revine la fel de pregnant ca acum 20 de
ani. Nu ştiu nici măcar dacă poate să-mi pară bine sau
să regret că am luat parte la acele evenimente din 89’. Atunci
găsisem o raţiune să mă ridic , alături de toată
naţia, împotriva unui duşman comun. Acum, manipularea este atât de
subtilă iar minciuna atât de fin ambalată şi servită drept
adevăr, încât chiar pare adevăr. Şi mai ceva. Atunci ştiam
măcar CINE ne minte. Acum, nici măcar luxul acesta nu ne este permis,
anume să identificăm mincinosul.”
Dar „golanii” lui Ceauşescu nu
ridică tonul doar din centrele muncitoreşti, ei ridică tot mai
tare tonul din te miri ce colţ de ţară. De pildă, din
îndepărtatul Huşi, Theodor Codreanu ne atrage atenţia asupra
„Salvatorilor naţiei”:
„Salvatorii naţiei sunt inepuizabili. De
vreo sută cincizeci de ani ei dau lecţii poporului român de ce
şi cum e „subdezvoltat”, de ce şi-a „ratat” istoria etc.
Fireşte, nu şi-au consumat energia nici după 1989. Ba, dimpotrivă,
sunt la fel de activi ca pe vremea comunismului, lăsându-ne muţi de
admiraţie în fata clarviziunii lor providenţiale. Sunt, fireşte,
întotdeauna la putere, dar acum dau impresia că se află în
opoziţie. Ţin sub control mass-media, iar cei mai mulţi au devenit
si tele-intelectuali. Sunt ceea se numeşte vip-uri. Formează
conştiinţe.
Dar ce e curios e că, având atâta
putere si atâta audienţă naţională şi
internaţională, ei dau vina (pentru dezastrele de azi şi de
ieri) tot pe poporul român, pe „metehnele” lui şi pe trecutul lui.”[4]
Tot
„golanul” de Theodor Codreanu ne atrage atenţia şi asupra
„Salvatorului naţiei”:
„Traian Băsescu este cel mai straniu
produs al comunismului trecut sub masca Frontului Salvării Naţionale.
L-am putea numi comunismul aventurier, de tip anarhic. Traian Băsescu nu
are veleităţi doctrinare, dar posedă o inteligenţă
nativă colerică ieşită din comun, care-l împinge spre un
comportament anarhic, fiind, prin excelenţă, pescuitorul în ape
tulburi, care i-a adus porecla de preşedinte jucător, aşa de
jucător, încât scandalurile politice au devenit norma din societatea
românească.”
Păi
nici n-are nevoie să aibă Traian Băsescu „veleităţi
doctrinare” de îndată ce în locul lui gândeşte alt Traian, aciuit pe
lângă reales după o metamorfoză unică în lume: din gazetar
sportiv, ideolog al „corectitudinii politice”. O corectitudine semănând
leit cu „normalitatea” lui Patapievici: homosexuali, porno,
anticreştinism, antisemitism, antiromânism, turnători,
impostură, fraude, trafic de influenta. Alături de confratele lui în
jigodism Vladimir Tismineţki, HRP scrie şi lucruri serioase. Ia
citiţi pe site-ul Asociatiei Erudio rezumatul prelegerii pe care a
ţinut-o Patapievici în data de 26 octombrie 2006, la World Trade Center:
"Despre inconvenientul de a fi
român. Avantajele şi dezavantajele inconvenientului".
„Qui
semble s’ensemble”! Totuşi, de ce se-nconjoară Marele Dreptaci de
Stânga, realesul, de nulităţi? Nu a băgat în seamă nici
studiul oferit de Patriarhul Teoctist pentru a contracara minciunile din Raportul
Tismăneanu nici pe „retrasul de naţiune” Paul Goma. In juru-i roiesc
pata-pleşi, avramesco-liiceni, neo-rollerieni ungureano-tismăneni ce
vor scrie fraudatorului naţional, „pohta ce-a pohtit!”: istoria
reformării statului român cu progenituri din grădina proprie, din
grădiniţele susţinătorilor politici şi din
grădina patriei cu călăreţe blonde de cai albi.
Bomboana
pe toată această colivă reformatoare fiind un preconizat
parlament înghesuit într-o singură cameră, scăpând în acest fel
poporul de gunoaie opozante aparţinând naţionalismului românesc.
Naţionalism românesc? Ne explică tot „golanul” Theodor Codreanu:
„Vladimir Tismăneanu e
înverşunat, ca mai toţi elitiştii, împotriva
naţionalismului românesc, deşi, in realitate, naţionalismul
românesc e tot o invenţie, fiindcă oricând se poate demonstra că
naţionalismul la români e mai mult vorbit decât faptic. Din acest punct de
vedere, naţionalismul românesc e dintre cele mai slabe din lume,
neputându-se nici pe departe compara cu cel al marilor naţiuni europene,
dar nici cu al ungurilor, al evreilor, al croaţilor, al ruşilor, al
ucrainenilor etc. Dacă românii ar fi fost un popor naţionalist,
astăzi ar fi fost la fel de temut şi de respectat ca Rusia, Germania,
Marea Britanie sau Franţa. Insă salvatorii sunt de o subtilitate
perversă: deşi ştiu adevărul, ei vor ca România să
rămână la fel de slabă, sub pretextul că o vor „tare”. Dar
tăria ţi-o dă conştiinţa naţională iar nu slugărnicia
incumbată de elitele politice. Tismăneanu regretă că din
comunism a dispărut spiritul internaţionalist (teză
trotkistă). S-ar fi ratat, astfel, reconstrucţia României, a Europei
şi a lumii. El mai recurge, pentru aceasta, la o altă viclenie
comparatistică: ştiind că faimosul Manual de Istorie a R.P.R.
semnat de Mihail Roller e compromis definitiv, se grăbeşte să
pună semnul de egalitate între respectivul manual şi cartea lui
Nichifor Crainic „Etnocraţie si ortodoxie”!”
Seară
de seară, locul Europei Libere de altădată l-au luat
televiziunile private ducând chipurile o politică anti-regim. Sub masca
imparţialităţii sunt puşi la aceiaşi masă
fraudatorii naţionali, reformatorii naţionali şi niscaiva
mezelic de intelectual ca să dea bine la imagine. O guralivă cu mult
mai multe facultăţi de diversiune decât amărâţii de la „secu” lui
Ceauşescu, ţăcăneşte printre frânturile de fraze ale
invitaţilor „ideea de bază”. Oricum ai da-o, tot cum zice ea trebuie
să iasă. Alte televiziuni, sub masca libertăţii,
promovează formula Patapievici pe care o reamintim fiind o normă
sigură de succes: porno, anticreştinism, antisemitism, antiromânism,
turnători, impostură, fraude, trafic de influenta. Mai nou, acolo se
duce seara şi Marele Dreptaci de Stânga cu cei paişpe boci mititei
care învârt astăzi ţara pe deget aidoma cheii de la maşină.
Aşadar,
condiţiile dinaintea revoltei populare din 1989 există!
„Haimanalele”
şi „golanii” lui Ceauşescu mai există şi ei!
Problema
este cât o mai putea rezista „noul ceauşesc”!
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Ianuarie 2010
