PEŞTIŞANI
- GORJ
O ISTORIE PLINĂ DE DATE
INEDITE
PEŞTIŞANI – COMOARA DE
LÂNGĂ NOI
Peştişani
nu înseamnă, aşa cum spuneam într-un articol precedent, numai comuna
marelui nostru Constantin Brâncuşi şi Liceul “Constantin
Brâncuşi” din localitatea de reşedinţă.
Am scris despre
interglaciarul Boroşteni şi Peştera Cioara precum şi despre
faptul că prezenţa lor pe raza comunei reprezintă o
adevărată comoară. Ştiaţi că satele comunei
Peştişani, cu excepţia unui metoh disputat prin moarte de om,
n-au aparţinut Mânăstirii Tismana? Continuăm seria dezvăluirilor inedite despre
Peştişani, răsfoind documentele vechi legate de satele
aparţinătoare.
ATESTĂRI DOCUMENTARE, DATE
INTERESANTE DIN ISTORIA LOCALITĂŢII
PEŞTIŞANI – DATE GENERALE
Suprafaţa comunei
Peştişani este de 216,87 km˛ iar populaţia în anul 2002 era de
4.283 locuitori, răspândiţi în şapte sate: Peştişani,
Boroşteni, Brădiceni, Frânceşti, Gureni, Hobiţa, Seuca.
Densitatea locuitorilor este de doar 19,74 loc./km˛ având în vedere că
teritoriul său porneşte de la o altitudine de 2-300 metri şi
urcă în munţi până în creasta Oslei care ajunge până la
1946 m. Este amplasată in jurul latitudinii nordice de 45°04 min. şi
pe meridianul estic de 23°02 min.
Reşedinţa administraţiei publice locale a comunei se
află în localitatea Peştişani, care are codul poştal
217335, primar fiind Pavel Ion Florin, care conduce comuna din anul 2004.
Prin poziţia sa în zona Subcarpaţilor Getici, climatul local are
un pronunţat caracter mediteranean. Castanul, nucul şi alunul cresc
spontan în această zonă. Totuşi, castanii aduşi din
pepiniere străine nu s-au putut aclimatiza. Ei s-au îmbolnăvit,
transferând boala şi celor autohtoni datorită faptului că Valea
Bistriţei este străbătută fie de curenţi foarte reci
iarna, favorizaţi de zăpezile Oslei, fie de vânturi secetoase vara,
care provin din depresiunile getice.
Cu toate acestea, pădurile reprezintă cea mai mare parte din
suprafaţa comunei, aceasta impulsionând industria mică locală,
reprezentată prin numeroase fabrici particulare de prelucrare a masei
lemnoase amplasate de regulă în zona Gureni.
Construcţia a două mari lacuri de acumulare pe râul Bistriţa
au permis dezvoltarea reţelei de drumuri din apropierea masivului Oslea
înscrind comuna printre
localităţile de week-end şi de drumeţii inedite prin
Munţii Vâlcan. În acest fel, turismul impulsionat până aici doar de
„Casa memorială Constantin Brâncuşi” de la Hobiţa şi-a
lărgit în mod evident domeniul de vizitare, turismul cultural de la
Hobiţa rămânând o simplă componentă. În imagine, câteva
date ale comunei Peştişanii din anii interbelici.
BISERICILE PEŞTIŞANILOR
Bisericile vechi din comuna Peştişani sunt din lemn şi numai
cele construite recent sunt din zid. Ele ţin de Arhiepiscopia Craiovei fiind
deci biserici ortodoxe. Iată vechimea lor, după anul scris pisanii:
Biserica de lemn "Cuvioasa Paraschiva" PESTISANI, ctitorie 1735
Biserica de lemn "Intrarea in Biserica" HOBITA, ctitorie 1822
Biserica SEUCA, ctitorie 1888
Biserica de lemn "Sf. Gheorghe" (catun Boasca) FRANCESTI,
ctitorire 1823
Biserica BOROSTENI, ctitorie 1935
Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, sub nr. de
inv. 178020, deţine o donaţie "Biblie N.T. Evanghelie"[1]
în limba română, datată 1644. Pe coperta 1 verso, este menţionat
ca deţinător istoric, Biblioteca Peştişani, jud. Gorj.
DOCUMENTELE VECHI ALE COMUNEI
O diversiune lansată de unii cercetători gorjeni pentru a face
localitatea Peştişani „cât mai veche”, este asocierea numelui
său cu vechiul sat Pesticevo, aflat spre părţile Dunării în
apropierea mânăstirii Vodiţa şi dat acesteia încă din
primele hrisoave ale basarabilor întemeietori de ţară.
Identificarea localităţii Pesticevo o face Ioan Corvin de Huniade
voievod al Ardealului, căpitanul suprem al oştirilor regatului ungar,
prin actul dat la 20 oct. 1444. Asemenea diplomei împăratului Sigismund,
dată în 1419 la Vodiţa, Ioan Corvin dă ştire „tuturor
dregătorilor şi prefecţilor şi pârcălabilor,
şi vameşilor, şi birarilor, şi la tot omul ce ascultă
de mine; să se ferească a face vreo bântuială
mănăstirii popii Gherasim, sfântului Antonie de la Vodiţa
şi prea sf. Născătoare de la Tismana, pentru că pe ei
însumi eu i-am luat la mâna mea … să le fie slobod tot ce au fost acelor
mânăstriri … aproape de mânăstirea sf. Antonie de la Vodiţa:
satul Jidoştiţa şi Şuşiţa … pe Dunăre Vadul
Cumanilor şi la Blatniţă, Saghievăţul şi
Pesticevul şi Toporna…” prin acest act Ioan Corvin delimitând clar
localităţile de lângă Dunăre. Mai mult, în acel act nu se
consemnează nici Peştişanii şi nici un sat aflat pe râul
Bistriţa ci doar sate de pe Jaleş, ţinut de moştenire al
doamnei Calinichia a lui Radu Vodă (1377-1383), de la unguroaica Clara de
Dâboka, soţia doua a lui Nicolae Alexandru (1301-1364, domnie 1352-1364).
În act, de la Jaleş, Ioan Corvin trece direct la satele de pe Tismana
şi anume, Tismana şi Sârbişori care era vecin cu Ohaba
Peştişanilor şi Ploştina Drăgoeştilor de
lângă Hobiţa.
Ca urmare, ţinuturile Peştişanilor nu fuseseră date în
danie de voievozi Mânăstirii Tismana şi nu sunt consemnate în actele
domnitorilor decât confirmând unora stăpânire pe acele ţinuturi.
Astfel, în actul dat de Vladislav al doilea, în anul 1451 (aceasta fiind prima
atestare documentară a satului) se consfinţeşte lui Barbu
şi altor cete, stăpânire peste jumătate din Peştişani[2].
Documentele vechi ce ţin de Peştişani nu sunt deci legate de
sate ci de ţinuturile (stranu)
evului mediu aparţinătoare actualei comune Peştişani, la
fel cum şi Tismana este consemnată în hrisovul lui Dan Vodă[3]
(3 oct. 1385) nu prin numirea satului ci prin ţinuturile Ruşestilor
şi Ligăceştilor (I Tismeni po dvoiu stranu elico bî ligaceskoi i
ruşesco).
Astfel, la nordul Brădicenilor aveau moşii Drăgoeştii
care ţineau însă şi părţi de teren spre sud-vestul
comunei de astăzi şi anume „Ploştina Drăgoeştilor”.
Acest ţinut (asociat bineînţeles ca şi în multe alte cazuri cu
un sat cu acelaşi nume, în timp dispărut) se afla la vecin cu Ohaba
(Ohabiţa în traducere târzie, Hobiţa astăzi) şi
Sârbşorilor (Şerşorii Tismanei de astăzi). Legat de Ohaba, Neagoe Basarab prin actul din
30 apr. 1518, confirmă în această parte stăpânire, peste cinci
părţi de ocină, lui Datco şi cetei lui. Tot prin acel act
se confirmă şi nişte cumpărături la Brădiceni,
acesta fiind deci prima atestare documentară a acestui sat[4].
În alt act din 7 august 1523, Barbul Postelnicul din Tg. Jiu
dăruieşte Mân. Tismana un sălaş de ţigani pentru a fi
trecut în pomelnic el, tatăl său, fraţii săi şi fii
săi[5].
Semnează ca martor şi Barbul Armaş din Peştişani,
aceasta fiind o dovadă că satul Peştişanii nu era sub
stăpânirea Mân. Tismana deoarece martorul putea jura numai ca independent
de părţile în cauză.
De altfel, între stăpânii moşiilor din Peştişani
şi călugării Tismanei vor avea mereu loc diverse conflicte
şi chiar omoruri pe motiv de cotropire a unor teritorii. Astfel, pe timpul
lui Neagoe Basarab călugării cotropind Topeştii, Moise Vodă
se vede nevoit să dea poruncă la 22 mai 1530, lui Datco din
Drăgoeşti, „să-i fie Topeştii de lângă Tismana
jumătate” deoarece la judecată „călugării au rămas de
lege”. Drăgoeştii sunt atestaţi deci documentar în anul 1530[6].
Moşiile din Peştişani se întindeau până în
„Peştişanii de sus” şi erau moşii de moştenire deci nu
puteau fi date mânăstirii Tismana. Ca atare, hrisoavele domnitorilor se
limitau doar la întărirea lor de drept. Cum ar fi, spre exemplu, hrisovul dat de Vladislav Vodă la 10
iunie 1525[7],
prin care se recunoaşte lui Dragomir şi fraţii săi, lui
Stanciu şi fraţii săi, lui Maniul şi fraţii săi
şi altora, munţii Muncelui, Gemeni (Azi Piatra Boroştenilor)
şi Prislopul Stogului pentru că au fost ale lor drept moşii
şi de moştenire.
Ca atestări documentare, satul Gureni este amintit pentru prima
oară tot în acest act din 10 iunie 1525, lui Dragomir revenindu-i şi
„via de la plaiul Gurenilor”, satul Frânceşti apare în acte în hrisovul
lui Mircea Turcitul din 5 mai 1583[8],
(În revista aniversară a liceului se avansează data de 27 mai 1510
dar fără trimitere la sursă) când dă popii Ion şi
călugărului Vasile stăpânire peste o delniţă
cumpărată de la Mihăilă din Frânceşti cu 750 aspri iar
satul Seuca este atestat documentar în anul 1604 de domnitorul Radu Şerban[9].
Interesantă este atestarea satului Boroşteni (Borăşti) care
se face de Mircea Vodă Pretendentul chiar în Borăşti la 29 oct.
1509, actul dat confirmând m-rii Tismana stăpânire peste satul Ceaurii „fiind bătrână şi dreaptă
moştenire” încă din vremea strămoşului său Mircea
cel Bătrân.
La fel de interesant este şi faptul că deşi satele
Borăşti şi Peştişani nu s-au dat prin nici un hrisov
în stăpânirea m-rii Tismana, ele se
bucurau de anumite privilegii în schimbul pazei cu 50 de oameni la
mănăstire. Poruncă pentru anumite scutiri de dări aveau
doar satele Tismana, Izvarna, Costenii, Sohodolul, Groşanii şi
Masloşi, dar pentru paza mânăstirii toţi aceştia
răspundeau cu capul: „iară de
nu veţi păzi şi să va face vreo pagubă sfintei m-ri
bine să ştiţi că nu veţi plăti cu bucatili ce
numai cu capitili”.
Dacă satele Peştişanilor nu au aparţinut
Mănăstirii Tismanei, numeroase documente vorbesc despre conflictele
de hotar cu Peştişanii şi retrasarea lor după multe
gâlcevi. Un singur metoh a fost dat Mânăstirii Tismana iar istoria lui s-a
lăsat cu sânge şi moarte de om. La 30 martie 1649, Matei Vodă în
documentul său dat la Târgovişte, înşiră întreaga istorie a
cumpărării cu 2200 de aspri, de către sătenii din
Peştişani, a unui teren în Ploştina Drăgoeştiilor,
„din hotarul Hobiţei până în piatra părăului peste tot
hotarul şi din dealul Maniului şi din drumul Teleştilor
până peste apă”. Nu peste mult timp, moşia a fost
cumpărată de popa Ioan şi călugărul Vasile: „… ei fiind mai volnici au întors banii
Peştişanilor înapoi 2200, însă cu jurământ să
facă mănăstire în acel loc, şi au făcut popa Ioan
şi călugărul Vasile m-re acolo pe hramul intrării în
biserică a Născătoarei de D-zeu… iar când a fost în zilele
răp. Şerban Vodă, aceşti mai sus zişi oameni
vânzători s-au sculat şi au omorât pe popa Ioan şi pe
călugărul Vasile acolo la metoh şi au luat moşia lor
iarăşi înapoi şi de atunci până acum în zilele D-niei Mele
a stat acel metoh pustiu. Apoi când a fost acum în zilele D-Mele
călugărul Antonie de la sf. m-re Tismana care s-a tras din sângele
acestor călugări Ioan şi Vasile a ştiut că acel metoh
l-a fost cumpărat Ioan şi Vasile şi această moşie mai
sus scrisă s-a apucat şi a tăiat toată pădurea şi
a curăţit şi a făcut, tot în acel loc biserică şi
chilii şi a voit să facă şi moară … însă
nişte strănepoţi ai acestor vânzători mai sus zişi …
au ridicat pâră şi oprind pe călugărul Antonie n-au voit
să facă moară acolo. Intru aceia păr. Ioan egumenul şi
cu călugărul Antonie … au venit înaintea D-Mele în marel Divan
şi au arătat cartea lui Mihnea Vodă de
cumpărătură … şi D-Mea am căutat şi am judecat …
şi am adăogat la sf. m-re Tismana pentru ca pomană să fie
sf. mân. De moştenire şi de întărire…”[10]
La încheierea acestui paragraf privitor la istoria veche a
Peştişanilor, facem precizarea că presupunerile că
Peştişanii s-ar trage din locuitorii satului Peştiş,
judeţul Hunedoara, n-au nici un temei. Din cele de mai sus se vede că
Peştişanii aveau terenuri de moştenire întinse şi erau deja
bogaţi pe vremea când călugărul sârb Nicodim sosi la Tismana
să ctitorească mânăstirea. Regatul maghiar distrus complet de
tătari în 1247, din contră, acorda toate facilităţile
valahilor pentru a repopula Ardealul. Mulţi locuitori din Ţara
Românească, sătui de tot felul de dări, au trecut atunci
munţii pentru a întemeia acolo sate cu acelaşi nume pe care le aveau
de unde au plecat. Migraţia
inversă din Ardeal în Oltenia, are loc câteva secole mai târziu când
regatul maghiar era acela care supunea crescătorii de animale la tot felul
de dări. De altfel, se cunoaşte clar că migraţia
ungurenilor din Mărginimea Sibiului în nordul Olteniei nu a avut loc decât
cu doar câteva secole în urmă şi nicidecum în vremea basarabilor când
Haţegul, Almaşul şi Făgăraşul era sub
stăpânirea lor. O singură migraţiune a avut loc în
Brădiceni, în timpul stăpânirii austriece (1718-1739) când în
Brădiceni a fost instalată compania Leib şi au fost asezate 36
de familii de bulgari catolici chiproviceni. Carol al VI-lea, împaratul
Austriei, le acorda privilegiile şi le permite ţinerea unui bâlci la
8 septembrie şi a unui târg săptămânal, aşezarea numindu-se
"oppidum" (oraş)[11].
Citind acest articol, gândul ne duce la gâlcevile politice de astăzi
şi la faptul că, încă din cele mai vechi timpuri, românul era
credincios doar în Dumnezeul lui şi nu respecta nici popii nici
călugării.
Nimic nou sub soare, am putea spune…
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru revista Monitor cultural
Conversaţi cuminţi
aici: pareri@tomoniu.ro