PEŞTIŞANI
- GORJ
O ISTORIE PLINĂ
DE DATE INEDITE
PEŞTIŞANI – COMOARA DE
LÂNGĂ NOI
Spunând Peştişani,
gândul te duce la marele nostru Constantin Brâncuşi şi la liceul cu
acelaşi nume de aici. Fiind invitat
să particip o întâlnire prilejuită de împlinirea a 40 de ani de la
absolvirea Liceului “Constantin Brâncuşi” din Peştişani, am luat
la rând arhiva, constatând că
deţineam o adevărată comoară. Răsfoind şi ziarele,
am constatat că unii jurnalişti scriu despre Peştera Ciorii
într-o totală confuzie de date şi termeni. Culmea amatorismului o
deţine un jurnalist care relata în ziarul său la începutul lunii mai,
că peştera „este cea mai veche aşezare (sic!) umană din
Europa” şi se intră în ea „cu mare dificultate”. Uitaţi-vă
la imaginea "Peştera Cioara - ieşire" de mai jos şi dati clic pe ea. Da! Cu mare
dificultate ar intra un autobuz, nicidecum un om! Deci, să clarificăm
lucrurile prin textele bine documentate ale speologilor şi prin imagini
semnificative de la faţa locului.
1. CONFIGURĂRI
DIN VREMURILE GLACIAŢIUNILOR
Zona de nord-vest a judeţului Gorj fiind o zonă de
confluenţă a Podişului Getic cu înălţimile
Carpaţilor meridionali, este din punct de vedere geologic, dar şi
biologic după cum vom vedea, foarte interesantă. Urmărind activitatea
reţelelor hidrografice pe carstoplenele aflate din abundenţă
aici, se observă că ele s-au dezmembrat prin captări subterane
dar peste tot se pot regăsi fragmente de văi vechi,
înşeuări prin care au trecut văile, lăsând în la vedere
pietrişuri alohtone. Acest fapt arată că în Carpaţi
carstoplenele au parcurs acelaşi drum cu platformele de eroziune, fiind
rezultatul unor modelări succesive şi a unor ridicări sacadate
dând peisajului un aspect mirific.
Se poate observa cu
ochiul liber din dealul Manilor sau al Arcanilor că la nord de
Peştişani şi Tismana, bara de calcare de pe aliniamentul
Dobriţa - Runcu – Boroşteni - Sohodol - Padeş - Ponoare are o
poziţie coborâtă faţă de crestele Carpaţilor
Meridionali. Străpungerea acestui brâu calcaros de către ape s-a
făcut fie prin drenaje subterane, fie prin chei adânci, dând zonei un
aspect de mare interes turistic.
Calcarele cheilor
Sohodolului de Runcu sunt bine cunoscute datorită drumului judeţean
DJ 672C care le străbate dar la fel de spectaculoase sunt calcarele de la
izvoarele Bistriţei, Piatra Boroştenilor, Cheile Pârgavului de la
Topeşti, Cheile Sohodolului de Izvarna, Piatra Pocruii, lapiezurile
Ruşchiului sau columnele Steiului Coziei de la Sohodol. Cu toate că
dificultatea căilor de acces le fac mai puţin cunoscute, ele sunt
unice în felul său. Spre exemplu, pârâul de pe platforma Ponor, la
nord-vest de Peştişani, intră subteran în Ponor, poate fi accesat la mijlocul cursului prin Peştera
Haiducilor, izvorăşte a doua oară din Peştera Pârgavului,
are doi kilometri curs de suprafaţă, intrând apoi din nou subteran în
Cheile Pârgavului. Un traseu asemănător îl au „bâlbăroasele” din
jurul Peşterii Fuşteica de la „Izvarna Tismenii”.
Cum s-a ajuns aici?
Cum a putut natura să şlefuiască o atât de
măreaţă operă de artă? Niciun alt relief de modelare ciclică (vezi caseta
de mai jos) din România nu însumează trei platforme de eroziune, pe trei
nivele diferite, cum este cazul în Carpaţii Meridionali.
Ca vechime, în
paleogen a avut loc modelarea platformei Borăscu. După ridicarea în
bloc a Carpaţilor, ca urmare a mişcărilor savice, platforma
Borăscu este ridicată şi ea, dar odată cu dezmembrarea ei
sunt denudate şi calcarele care ulterior sunt supuse unei carstificări
de suprafaţă.
La limita
miocen/pliocen au loc mişcări attice, care duc la ridicarea
Carpaţilor iar în pliocen, la nivelul lacurilor pliocene (panonic şi
dacic) are loc tăierea platformei Gornoviţa şi a carstoplenelor
corespunzătoare. Sunt săpate în regim freatic vaste reţele
subterane care apar astăzi ca peşteri. Ultimul act în devenirea
Carpaţilor îl reprezintă înălţarea generală din timpul
mişcărilor valahe, când lanţul dobândeşte
înălţimea actuală.
Platforma
inferioară este ridicată acum la 400-500 m altitudine, purtând cu ea
carstoplenele cu peşterile respective. În concluzie, geneza şi
evoluţia carstului din zona Peştişani trebuie văzută
în contextul configurărilor inter şi post-glaciare ale întregului
relief muntos din România, fiind determinate de fazele de ridicare a
Carpaţilor şi de evoluţia lor policiclică.
2.
PRIMELE LOCUIRI MUSTERIENE
Musterianul este prezent în numeroase
peşteri, dintre care cele mai interesante sunt Peştera Muierii de la
Baia de Fier, Peştera Bordu Mare, Peştera Curată şi
Peştera Spurcată de la Nandru, Peştera Cheia, Peştera de la
Gura Cheii, Peştera Hoţilor, Peştera din satul Peştera
şi Peştera Cioarei de la Boroşteni.
În aceste peşteri,
alături de unelte lucrate în majoritate din cuarţit la care se
adaugă multe oase prelucrate, s-au găsit numeroase resturi scheletice
de animale de climat rece, care atestă că este vorba de un glaciar
şi că locuitorii peşterilor erau buni vânători, nedându-se
înapoi nici chiar de la vânarea mamutului sau a rinocerului. Resturile
scheletice de om găsite în ţara noastră arată că
tehnica musteriană era exercitată nu de populaţii
neandertaloide, ci de omul de tip Cro-Magnon.
Stratul de cultură
musteriană din peşteri este gros, ceea ce denotă o locuire
îndelungată, determinată de climatul aspru al glaciarului Wurm.
După o întrerupere a locuirii dovedită de un strat steril
interglaciar, în diverse peşteri apare un strat de cultură
aurignaciană (Peştera Muierii de la Baia de Fier, Peştera Bordu
Mare, Peştera Cheia, Peştera de la Gura Cheii, Peştera de la
Bran şi Peştera Cioclovina). În acest strat uneltele sunt asociate cu
animale de climat rece, ceea ce dovedeşte că vânătorii
aurignacieni foloseau peşterile ca adăpost împotriva frigului
provocat de ultima oscilaţie glaciară.
Locuirea a fost însă de
scurtă durată către sfârşitul paleoliticului apărând
cultura gravetiană, cu nivele subţiri, deasupra nivelului
aurignacian, cultură care încheie paleoliticul superior.
Odată cu retragerea
definitivă a gheţarilor acum 10.000 de ani şi instalarea
pădurilor în locul tundrei şi al stepei reci, triburile de
vânători ies din peşteri şi de aici înainte peşterile nu
vor mai fi locuite decât întâmplător, pe scurte durate şi din motive
strategice, nu climatice. Noul tip de viaţă, impus de schimbarea
florei şi a faunei, determină modificarea uneltelor, micşorarea
dimensiunilor lor ducând la aşa-numitele microlite[1].
INTERGLACIARUL
BOROŞTENI
Dicţionar: MUSTERIAN - al cincilea subetaj al paleoliticului inferior.
PALEOLITIC - perioada vechii pietre cioplite (1.000.000 - 100.000 ani,
paleoliticul inferior, 100.000 - 40.000 ani, paleoliticul mijlociu (mezolitic)
şi 40.000 - 10.000 ani paleoliticul superior (neolitic)) MUSTELIDE - Familie de mamifere carnivore cu
corp suplu, cu picioare scurte şi cu coadă lungă. Majoritatea au
glande urât mirositoare. Din cuvântul latin Mustela = nevăstuică.
Exemplu de mustelide: jderul, viezurele, dihorul, vidra.
Descriere a
Interglaciarului Boroşteni: perioadă majoră de încălzire, echivalentă
cu ultimul interglaciar al Pleistocenului, cunoscut în nomenclatura alpină ca Riss-Wurm. În
staţiunea eponimă, „Peştera Cioarei” de la Boroşteni,
comuna Peştişani, Gorj, se caracterizează prin derularea
următoarelor faze de vegetaţie:
fază de pădure,
cu molid-pin; fază de pădure, cu molid-brad-alun; fază de peisaj
deschis cu petice rase de pădure formate din tei şi alun în regiunile
joase şi brad şi molid în etajele superioare; fază de
pădure, mai cu seamă în a doua parte, formată în primul rând din
carpen, alături de alun-stejăriş amestecat pin; fază de
pin.
În timpul ultimei faze polenul de pin însuma
în jur de 50% la altitudinea de 300 m, demonstrând că pe crestele
Carpaţilor Meridionali frunzele deveniseră persistente de la un an la altul. Se poate
estima că temperatura în Interglaciarul Boroşteni a fost mai
ridicată decât în timpurile noastre[2]
Interglagiarul
Boroşteni fiind contemporan cu CULTURA MUSTERIAN este necesar să
spunem câteva cuvinte şi despre aşezarea paleolitică din
Peştra Cioara. Aici s-au identificat mai multe straturi de cultură
din musterian şi paleoliticul superior într-un sediment de peste 4 m
grosime, păstrat în condiţii bune. Aşezarea se face
remarcată prin descoperirea în partea inferioară a coloanei
stratigrafice a unor unelte de cuarţit şi resturi faunistice care
atestă cea mai veche locuire musteriană de pe teritoriul
României. Acestea sunt depuse într-un
sediment de vârstă interglaciară care, după locul descoperirii,
a primit denumirea de interglaciarul Boroşteni[3].
Cercetările
noi în endocarstul din sudul munţilor Vâlcan de la Peştera Vulpii,
com. Boroşteni şi Dâlma Peşterii, com. Dobriţa au
mărit aria geografică a identificărilor de unelte şi
faună.
SĂ
LĂSĂM SPECULAŢIILE JURNALISTICE DEOPARTE
Există
jurnalişti care, în goana lor după senzaţional, scot din
contextul general cercetările de la Boroşteni, dând un caracter de
unicat musterianului, interglaciarului şi peşterii Cioara. Dar
cultura musteriană şi fenomenele interglaciare trebuie văzute
din prisma fenomenelor globale petrecute pe planetă. Viaţa pe
pământ, etapele ei, s-au petrecut în acelaşi timp geologic având în
vedere că secolele reprezintă un moment infim care se neglijează
pur şi simplu când este vorba de, spre exemplu, de 4,5 miliarde de ani.
Pretenţia de a prezenta Peştera Cioara (sau o alta!) ca unicat în
zonă, în judeţ şi chiar în lume, este ridicolă!
Se
poate afirma de pildă că pe întreg aliniamentul Dobriţa, Runcu,
Boroşteni, Topeşti, Tismana, Sohodol, Padeş, Ponoare aproape
că nu există peşteră accesibilă şi cu un depozit
sedimentar care să nu conţină URME DE CULTURĂ UMANĂ
dintr-una din perioadele istorice!
O
altă diversiune lansată ca „bombă jurnalistică” o
reprezintă „locuirile umane din peşteri”.
Locuirea
umană în peşteri n-a fost niciodată permanentă în zona
temperată a globului. Omul primitiv îşi găsea în peşteri un
refugiu ad-hoc în timpul vânatului. După perioadele dificile de
oscilaţie glaciară, el a ieşit în final definitiv din peşteri.
Pentru om, ele n-au fost decât un refugiu temporar. Doar animale de mici
dimensiuni care au găsit aici o minimă sursă de hrană, s-au
adaptat la mediu şi nu au mai ieşit niciodată.
După
retragerea gheţarilor, trăsătura caracteristică a
peşterilor în paleoliticul superior o constituie deci pentru om doar un
refugiu strategic. Numai fauna cavernicolă s-a dezvoltat de sine
stătător şi a rămas definitiv legată de acest mediu.
Pentru că animalele dau dovadă de o mare capacitate selectivă,
caută condiţii preferenţiale care să le permită o
dezvoltare normală cu pierdere cât mai mică de energie. În acest caz
da, se poate vorbi de animale care s-au dezvoltat endemic. Fiecare
peşteră a permis doar anumite condiţii de viaţă
şi fauna din ea s-a adaptat acestor condiţii creând specii unicat.
Astfel, pe străvechile noastre plaiuri din zona vestică a
Podişului Getic, îşi au leagănul specii unice în lume. În
peşterile din „Gura Plaiului” şi „Chiciura” dealuri vecine cu
dealurile Boroştenilor există speciile endemice „Tismanella chappuisi
diversa”, „Trichoniscus cf. inferus”, şi „Trachysphaera jonescui
tismanae”. Prezenţa însă a unor specii comune, ca de pildă
„Harpolithobius oltenicus”, „Onychiurus cloşanicus” şi „Cloşania
Winkleri”, atestă faptul că în timpuri geologice demult trecute,
lanţul de peşteri Boroşteni, Gura Plaiului, Tismana , Pocruia,
Apa Moiştii, Cloşani, erau legate biologic una de alta prin cursuri
subterane.
Dar
nu numai bogăţia faunistică a peşterilor fac din zona
Boroşteni – Topesti - Tismana un reper turistic aparte. Faptul că
Pânza Getică ca unitate tectonică, este una dintre cele mai vechi iar
urmele glaciare în zona crestelor înalte se văd şi astăzi, ne
îndeamnă fără îndoială la drumeţii.
Încheiem
cu un celebru paragraf al cercetătorului Mircea Bleahu:
„Prezenţa în peşteri a numeroase
unelte din piatră şi os şi a resturilor ceramice aparţinând
diverselor culturi nu trebuie interpretată ca o preferinţă a
oamenilor acestor culturi pentru peşteri, ci că în aria de
răspândire a acelei culturi existau şi peşteri care au fost
utilizate.”
Relief de modelare ciclica
Relieful de modelare
ciclică sau mai simplu, al suprafeţelor de eroziune, reprezintă
rezultatul modelarii îndelungate, exercitată de ansamblul factorilor
morfogenetici asupra substratului anterior de roci si forme de relief,
până la erodarea totală, formându-se o peneplenă. Spre
exemplu, porţiunile vechi ale
Dobrogei, Dobrogea hercinică şi Dobrogea caledoniană) au fost
erodate de a lungul timpului până la aspectul de peneplenă. De
asemenea, suprafeţele de eroziune care se găsesc la altitudini mari
şi sunt sculptate pe şisturile cristaline din Carpaţi sunt
interpretate ca o peneplenă. In Carpaţii Meridionali aceasta
peneplena este mai tipica, se afla situata la 2.000 - 2.200 m si a fost
denumita platforma Borascu. Alte doua platforme de eroziune se afla la
1.200-1.600m (platforma Riu Ses) si 1.000m (platforma Gornovita. Identificarea
si denumirea acestor platforme a fost facută prima oara de geograful
francez Emmanuel de Martonne (1873-1955), stralucit fondator al geografiei
moderne, membru de onoare al Academiei Romane.
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru revista Monitor
cultural
Conversaţi
cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro