Dând autografe la biblioteca din
Târgu Mureş
SERAFIM DUICU (1938-1996)
- O SĂMÂNŢĂ RODITOARE DIN PĂMÂNTUL TISMANEI -
SERAFIM DUICU – OBÂRŞII
STRĂVECHI
Se împlinesc în anul 2009, la 6
august, 71 de ani de la naşterea la Tismana a istoricului literar Serafim
Duicu, unul din marii patrioţi ai neamului românesc cu obârşie în
vatra milenară a Tismanei, leagăn al
neamului basarabilor întemeietori de Ţară
Românească.
Tismana,
cu văile, munţii şi plaiurile ei nu fu numai un leagăn al
patrioţilor de ev mediu ce făcură din voivodatul lui Litovoi un loc de adăpost, o zonă de
protecţie a băştinaşilor
contra hoardelor tătare şi maghiare. Ci ea fu unul din
centrele vitejilor geţi din linia sudică a Carpaţilor
ce păstra, prin păstorii satelor din munte, elementul autohton în
faţa latinizării romane din jurul castrelor Pinoasa-Vârţ
de pe râul Tismana şi Valea Perilor – Cătune de pe râul Motru.
Arhetipul de muntean dârz şi
patriot răsări deci din negura vremii la Tismana iar Serafim Duicu fu
unul din vlăstarele lui, ce prinse rădăcină peste
munţi printre patrioţii Ardealului aşa cum George Coşbuc
veni, parcă în compensaţie, din Transilvania la Vila Sfetea, pentru a
semăna un arbore de românism ardelean pe Valea „Tismenii”.
Nu întâmplător aceste lucruri
le-a legat Dumnezeu aici la Tismana, pentru că învăţătorul Nicola Chiţiba, finul lui
George Sfetea, fu şi dascălul lui Serafim. Iar când dascălul
şi Elena Coşbuc aleseseră pentru frontispiciul noului corp al
şcolii primare din Tismana îndemnurile lui Spiru Haret
„Luminează-te şi vei fi!”, „Voeşte
şi vei putea!” , scrise cu litere mari în relief, Serafim Duicu fu unul
din aceia care cu siguranţă că le citi şi le desluşi
înţelesul. Şi nu fu singurul căci mulţi din cei care
astăzi fac onoarea Tismanei, îşi amintesc
cum exigentul învăţător şi director Chiţiba,
îi scotea de ureche în curtea şcolii când „se lăsau pe tânjeală
de carte” pentru a citi de acolo sfaturile lui Spiru Haret.
Aşa se făcea
şcoală atunci, mai cu plăcere lăuntrică, mai cu impuls
de afară şi nu-i fu deloc silă de carte lui Serafim Duicu de
îndată ce el însuşi se hotărî să se facă
învăţător. Fu remarcat însă la Şcoala Normală de
la Târgu-Jiu de profesorul de limba română C. Gorun, care-l îndemnă
să se dedice literaturii. Ştia pe dinafară încă de la
Tismana poeziile clasicilor, temele sale dezvăluiau un talent nativ spre
meticulos, spre scrierea de rigoare documentară iar culesul de poezii
şi povestiri de natură folclorică deveni o cutumă
plăcută pentru el.
Dar până la apariţia
primei sale culegeri de folclor poetic din judeţul Mureş, în
colaborare cu Lazăr Lădariu, „Mureş pe
marginea ta”, vor mai trece ani
mulţi de trudă pentru afirmarea sa deplină. Să
observăm că, făcând Facultatea de Filologie a
Universităţii „Babeş-Bolyai” la Cluj, aceasta asigura forţa
de muncă în primul rând în Transilvania. Prin repartiţia sa ca
„profesor la Centrul Şcolar Forestier Blaj, judeţul Alba”, el plonjase în plin necunoscut, într-un
teritoriu cu obiceiuri puţin deosebite de cele olteneşti şi în
care era singur, trebuind să acceadă ierarhic pe treptele
societăţii, fără pile, fără sfătuitori
apropiaţi şi fără experienţă de viaţă.
SERAFIM DUICU – UN ARBORE DE
ROMÂNISM, ÎNFLORIT ÎN ARDEAL
Dacă
Serafim Duicu trecu peste munţi nu înseamnă că-şi
trădă neamul, pentru că ştia că şi acolo erau
fraţi de-ai lui conduşi încă din vremea dacilor de zarabi, veche ramură conducătoare din neamul băsărăbesc. A spune acest lucru cu dovezi
irefutabile fu ţinta lui de viaţă pentru că după teza
de doctorat „Vladimir Streinu,
critic, istoric literar, estetician al poeziei şi poet”[1],
se aplecă cu toată sârguinţa asupra studiului monografic
„Gheorghe Şincai”. Să fi fost
întâmplător? Aşa aş fi putut crede dacă Serafim Duicu ar fi
fost un străin de noi. Dar a plecat
de aici, de lângă sfânta noastră mănăstire Tismana, pe care
toţi cei care ne-am născut pe aste meleaguri o preţuim. O
preţuim şi o iubim, cum îi iubim deopotrivă pe Mircea cel
Bătrân şi pe duhovnicul lui „kir popa Nicodim” care-l învăţă pe voievod la
Tismana, în veacul al XIV-lea, să citească şi să scrie dar
şi cum să se roage ca să-i bată singur cu oastea sa pe
turci la Rovine.
Zice
autorul chiar la începutul cărţii „Pe urmele lui Gheorghe Şincai”[2],
prima lui monografie, premieră în istoriografia literară
românească:
„Din Şinca Veche se trage Gheorghe
Şincai. Toată partea aceasta, de la poalele
Perşanilor şi până la Avrig, e vechea „ţară” a
Făgăraşului sau a Oltului, din care ar fi pornit şi
legendarul descălecător al Ţării Româneşti, Negru
Vodă. Locurile au fost vreme îndelungată sub stăpânirea domnilor
munteni. Mircea cel Bătrân se intitula şi „herţeg
al Almaşului şi Făgăraşului”
şi a ridicat o biserică la Scoreiu.”[3]
Cinci
ani a lucrat la această monografie, trei ani la o analiză totală
a operei lui Samuil Micu[4],
altă premieră absolută în istoriografia literară
românească şi patru ani la cea lui Petru Maior[5],
realizând un triptic monografic de mare valoare şi sinteză referitor
la Şcoala Ardeleană. Împlinind cu maximă fidelitate o obsesie
mai veche privind iluminismul transilvănean, el realizează o extrem
de valoroasă incursiune în biografia celor trei mari
personalităţi istorice ale Ardealului din perspectivă
contemporană. Trei mari corifei ai Şcolii Ardelene asupra biografiei
cărora merită, măcar în treacăt, să reamintim şi
noi câteva date pentru identificarea ideii centrale urmărită de
Serafim Duicu în elaborarea monografiilor privind opera lor: originea poporului
român şi a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei
Dacii.
Gheorghe
Şincai, (1754-1816) urmaş al lui Ioan Şincai din Şinca Veche, istoric şi filolog
român, ca director general al învăţământului primar unit din
Transilvania, fu primul care ridică între 1784-1794 numărul
şcolilor româneşti către cifra de trei sute. A strâns sute de
documente, alcătuind prima colecţie privind istoria românilor pe baza
căreia scrie ”Hronica românilor şi a mai
multor neamuri” o operă reprezentativă pentru dezvoltarea
istoriografiei româneşti. L-a ajutat pe Samuil Micu la elaborarea primei gramatici tipărite a limbii
române. A simplificat ortografia şi a militat pentru înlocuirea în
scrierile laice şi în învăţământul în limba română a
literelor chirilice cu cele latine. A editat manuale şi lucrări de
popularizare a ştiinţei. De ce şi-a dedicat viaţa asupra
unor astfel de ţinte? Scrie Serafim Duicu în monografia sa:
„Locuitorii Ţării
Făgăraşului au fost, din timpuri străvechi, crescători
de vite şi agricultori. Bărbaţii erau oieri în munţi, unde
se întâlneau cu cei din Oltenia şi Muntenia în bună frăţietate.
Cum istoria le-a fost vitregă prin vremuri, au coborât pe celălalt versant
al masivului Făgăraş, nu numai cu turmele, ci şi cu tot ce
agonisiseră, întemeind acolo, în zonele subcarpatice, o salbă de
sate, circa 90 la număr, de „ungureni”, care-şi păstrează
până astăzi portul specific şi unele obiceiuri. Muntele le-a
dăruit o conformaţie sufletească specifică: dârzenie,
spirit justiţiar isteţime, dragoste faţă de natură
etc. Înfrăţiţi cu apele şi codrii, ei au conservat mai bine
tradiţia şi au înţeles să lupte pentru păstrarea ei.
Cultul trecutului şi cultul frumuseţii limbii, aceasta
şlefuită întâi de doină şi baladă, ne vin şi de
la ei, cum ne vine şi întâiul sistem filosofic original românesc, cel al
lui Lucian Blaga.”[6]
Samuil Micu, (1745-1806) supranumit si Klein
sau Clain, pe numele laic Maniu
Micu, a fost un alt teolog, istoric, filolog si
filosof iluminist român, reprezentant al Scolii Ardelene. El a tradus
"Biblia de la Blaj" în anul 1795, fiind după Biblia de la
Bucureşti cea de-a doua traducere integrala a Sfintei Scripturi în limba
româna, şi amândouă, după traducerea Sfintei Scripturi în limba
slavonă în anul 1405, de către cuviosul Nicodim
de la Tismana. Spre sfârşitul vieţii, Samuil
Micu devine „cenzor” al cărţilor
româneşti care apăreau în Tipografia Universităţii din Buda
(1804-1806).
Petru
Maior (1756-1821) a fost un istoric, filolog si scriitor român
transilvănean, de naţionalitate româna, protopop greco-catolic de
Reghin, reprezentant de frunte al Scolii Ardelene, în lucrările sale
istorice combătând istoricii străini Franz Josef Sulzer, Josef
Karl Eder, Johann Christian von Engel si Jernej
(Bartholomäus) Kopitar,
care contestau romanitatea si continuitatea românilor pe teritoriul fostei
Dacii. A scris cartea „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.
Toţi
cei trei iluminişti, reprezentaţi de seamă ai Şcolii
Ardelene, au fost cei mai importanţi militanţi pentru drepturile
românilor din Transilvania, participând – alături de alţi
reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea celebrei
declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, „Supplex Libellus Valachorum” document de căpătâi al luptei pentru
egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania,
pentru înlăturarea iobăgiei.
SERAFIM DUICU – OMUL DE CULTURĂ
După
liceu a fost învăţător la Şcoala Mixtă nr. 9 din Craiova,
apoi după facultate profesor la Blaj şi universitar la Târgu –
Mureş. Serafim Duicu a dus o viaţă plină de trudă
şi de zbucium sufletesc, trecând rapid prin treptele ierarhice ca
universitar şi ajungând un om preţuit pentru dragostea lui de cultură
în folosul neamului românesc. A predat ca asistent (1964-1974) la Institutul
Pedagogic din Târgu Mureş apoi la Institutul de Teatru, avansând ca
lector, conferenţiar şi profesor. În anul 1977, teza lui de doctorat
despre Vladimir Streinu face subiectul unei ample
dezbateri la televiziunea publică.
A fost numit inspector şef la Comitetul Judeţean pentru
Cultură şi Artă, director general al Teatrului Naţional din
Târgu-Mureş, apoi rector al Universităţii "Dimitrie Cantemir". În anul 1993, a plecat la Bucureşti,
ca secretar de stat cu rang de ministru în Ministerul Culturii.
A
fondat Societatea Culturală şi Fundaţia "Şcoala
Ardeleană" precum şi revista acesteia, "Şcoala
Ardeleană" (1991-1993). Înfiinţarea Societăţii
Culturale "Alexandru Papiu Ilarian"
aparţine tot lui. A fost redactor al revistei "Vatra" şi al
publicaţiei "Curierul de Transilvania". Ca istoric literar,
critic şi publicist de mare vază, a colaborat la numeroase şi
prestigioase periodice româneşti: "Tribuna",
"Cronica", "Ramuri", "Convorbiri literare",
"Steaua", "Transilvania", "Familia", "Romania literara", "Orizont".
Serafim
Duicu nu a fost deci doar un cercetător în arhive, un meticulos al
scrierilor exacte, bine documentate ci si un spirit critic, profesionalismul
prin care a gândit şi redactat principalele sale cărţi - toate
contribuţii preţioase la istoriografia naţională -
aducându-i un binemeritat premiu al Asociaţiei Scriitorilor din
Târgu-Mureş pentru cartea „Dicţionar de personaje dramatice”[7].
Această scriere îl pune alături de personalităţile care
şi-au adus contribuţii importante pe această temă: Petru Maior (Procanon),
Vasile Moldovan (Memorii din 1848-49), Al. Papiu Ilarian (Istoria romanilor
din Dacia Superioară), Ion Pop Reteganul
(Amintirile unui şcolar de altădată).
Cărţile
lui Serafim Duicu, la care se adaugă sute de articole publicistice, note
critice, studii, conferinţe,
preocupările lui pentru folclor, - iniţiind numeroase
acţiuni de răsunet în oraşele transilvane - nu sunt decât partea
vizibilă a acestui mare gânditor, el formând de-a lungul timpului ca
profesor zeci de generaţii de studenţi în spiritul preţuirii
valorilor spirituale ale zbuciumatului nostru neam românesc.
Acum, la 71 de ani de la naşterea sa
şi la 13 ani de la trecerea prematură în nefiinţă, întreaga
elită culturală naţională şi chiar
internaţională, este datoare să preţuiască şi
să promoveze pe Serafim Duicu, ca pe un vlăstar sănătos de
românism, plecat din meleagurile noastre gorjeene în Transilvania,
fără să fi uitat o clipă valorile folclorice, culturale
şi alte valori spirituale gorjeneşti, care
i-au fost mereu sprijin şi îndemn de viaţă.
Prof. Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 27
iulie 2009
Calendar
azi:
