Imagine din vremurile revistei
„Sămănătorul”(1901-1910). Personalităţi la Şcoala
primară Tismana:
George Coşbuc, cu pălărie şi costum,
lângă popa Matei Popescu (ctitorul bisericii Izvorul Tămăduirii)
În stânga în costum, Alexandru, fiul lui G. Coşbuc, student,
cu puşca ing. Chihaia(?), lângă el, preoteasa Ana
Din data de 28 octombrie 1902, Coşbuc era obligat
să participe, de patru ori pe lună,
la cercurile culturale săteşti
„SĂMĂNĂTORUL”
O REVISTĂ GÂNDITĂ LA TISMANA!
Spre sfârşitul anului 1901, apare la Bucureşti “Sămănătorul -
Revistă literară săptămânală”, al cărei concept
fusese gândit în peisajul idilic de pe Valea Tismanei, unde Alexandru
Vlahuţă vine în vara acelui an în vizită de documentare pentru
“România Pitorească”, lucrare care va apărea tot în anul 1901.
Gazdă a scriitorilor veniţi să-şi petreacă
vacanţa la Tismana era întotdeauna renumitul librar George Sfetea,
cumnatul poetului George Coşbuc (ţinând pe sora sa mai mică,
Elena Sfetea). Pentru finisarea “Vilei Sfetea”, era sprijinit de tipograful
Nicu D. Miloşescu, căruia îi ţinea contabilitatea tipografiei
din Târgu-Jiu, aşa că George Sfetea îşi găseşte
timp ca împreună cu cumnatul său, poetul şi cu Alexandru
Vlahuţă, să petreacă câteva zile la Tismana pentru a gândi “Sămănătorul”
„un nou caiet pentru săteni”, aşa cum se exprima Vlahuţă ca
trimis al ministrului instrucţiunii publice. Librar şi tipograf se obliga
a fi chiar G. Sfetea, directori ai preconizatei foi literare se angajau a fi
cei doi - Vlahuţă şi Coşbuc - iar pentru susţinerea
financiară a noii publicaţii ministrul
instrucţiei, Spiru Haret îi dăduse lui Vlahuţă
„siguripsire fermă”. Mai mult, George Coşbuc primi asigurări
că va fi angajat şi el în iarnă în „Administraţia Casei
Şcoalelor”, Alexandru Vlahuţă lucrând deja acolo ca referendar.
Entuziasmat de ideea unei noi publicaţii precum şi de ideea
„viitoarei avansări” a cumnatului său, George Sfetea propune ca “Sămănătorul” să
apară „pe banii cârciumii lui dacă n-or fi pe la minister, cu tot
riscul” chiar „înainte de Crăciun”. Lucru care se va întâmpla la 2
decembrie însă abia peste câteva
săptămâni după 12 februarie 1902, când Spiru Haret demarează
programul înfiinţării şi funcţionării „cercurilor
culturale de la oraşe şi sate”, va fi angajat şi George
Coşbuc în „Administraţia Casei Şcoalelor” cu decretul nr.
3308, articolul I[1].
George Sfetea, care se va muta definitiv în noua sa vilă în anul
1902, va mai fi împreună cu cei doi directori ai revistei
“Sămănătorul”, cumnatul său George Coşbuc şi
Alexandru Vlahuţă, doar în acel an. Pentru că la 29
decembrie, cei doi pleacă precipitat de la conducerea
“Sămănătorul”, începutul secolului XX fiind pentru Al.
Vlahuţă singura perioadă când va mai vizita Tismana. Nu
şi pentru poetul George Coşbuc care va lăsa locurile lui
preferate de pe Valea Tismanei încărcate de numeroase legende.
Chioşcul de pe terasa dintre brazii aflaţi în apropierea
Vilei Sfetea, unde se retrăgea poetul, va deveni cu timpul “Chioşcul
lui Coşbuc”, astăzi refăcut complet; fagul de lângă acesta
se va numi “Fagul lui Coşbuc”; masa unde stătea şi discuta cu
ambasadorul francez Ramiro Ortiz, cu părintele Vasile Lucaciu, cu
compozitorii D. Chiriac şi Alfonso Castaldi, profesorii Popa Lisseanu
şi Clinciu va fi “botezată” peste puţin timp “Masa
fraţilor”; aleea de lângă Fântâna Chihaia, pe unde Coşbuc
discuta cu Ortiz despre “şarlatanul de Dante”, va rămâne
întipărită în memoria locală ca “Aleea Tainelor”.
Plecarea celor doi de la conducerea revistei
“Sămănătorul”, după numai un an, a fost interpretată
în fel şi chip. George Coşbuc, numit în anul 1902 şef al
biroului administrativ şi de corespondenţă din
Administraţia Casei Şcoalelor, după unii autori, probabil
că vedea în campania de culturalizare în sânul ţărănimii,
iniţiată de ministrul instrucţiei Spiru Haret, doar o
obligaţie funcţionărească[2].
Pe lângă reorganizarea pe baze moderne a învăţământului de
toate gradele, Spiru Haret da o mare importanţă şi
mişcării de esenţă poporanistă care-i poartă
numele. Participarea lui Coşbuc la prima mare acţiune culturală
de masă şi cooperatistă a învăţătorimii române în
mediul sătesc intra în obligaţiile lui de serviciu. El trebuia
să viziteze lunar patru centre culturale săteşti, ocazie cu care
îşi dă seama că “directivele date” de la Bucureşti sunt
desprinse de realitate. Într-o lume a neştiutorilor de carte, învăţătorii
“vorbesc prea repede, încât sătenii nu pot urmări ideile, şi
întrebuinţează nu numai cuvinte neînţelese de popor, dar şi
construcţiuni savante. Le-am atras atenţia să nu mai
vorbească păsăreşte, să nu caute a face fraze, ci
să se apropie de sintactica simplă şi frântă a vorbirii
săteşti” spunea Coşbuc. “După programele stabilite
de cercuri, văd că între-aceste şedinţe
învăţătorii au să se ocupe numai de chestii curat
pedagogice şi în chipul cel mai sec cu putinţă” mai spunea
el, terminând în concluzie “că ar avea multe propuneri de
făcut” şi că “mai întâi de toate
învăţătorii trebuie să ştie ... ce au să
vorbească ţăranilor şi cum. E nevoie de un sistem general
de luptă”.[3]
Apărut cu entuziasm aşa cum fusese gândit la Tismana,
în format caiet, cu coperta de început desenată de N. Grigorescu,
“Sămănătorul” este definit de Alexandru Vlahuţă în “Primele
vorbe” ca un “stindard de pace” şi de “înfrăţire
intelectuală”[4].
Nemulţumit de tonul molcom-moldovenesc al textului, Coşbuc reia
ideile directoare ale revistei: “Noi cu
literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu
stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în
mijlocul poporului nostru: “Fără
idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici
literatură”; “Am rupt firul
tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor,
luăm în deşert instituţiunile ţării şi
aşezămintele ei, râdem în pumni de asperaţiunile naţionale
şi importăm în literatură (...) - câte şi mai câte bolnave
idei şi cu totul străine spiritului românesc”[5].
Susţinând totuşi campania de culturalizare în sânul
ţărănimii, iniţiată de ministrul instrucţiei,
Spiru Haret, revista promovează o literatură inspirată din
realităţile naţionale, acordând întâietate tematicii rurale, dar
ajungând până la idealizarea ţăranului şi la prezentarea
idilică a vieţii de la ţară. Programul revistei îl
rezumă Al. Vlahuţă în articolul Cărţi pentru popor
(nr. 3, 1901): „Icoane din trecut, întîmplări vitejeşti, isprăvi
de acelea care-ţi înalţă sufletul, scene din viaţa de la
ţară, pilde şi învăţături sănătoase
date într-o formă atrăgătoare, puterea providenţială a
unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui
învăţător — aşa cum îl visăm şi cum ar trebui
să fie oamenii aceştia — bunătatea, jertfele, munca şi
izbânzile lor, întrupate în povestiri calde, sugestive, aşa ca cititorul
să se simtă mişcat ca lucruri văzute aievea şi să
capete îndemnul de a-şi aduce şi el partea lui de bine pe lumea asta,
de a se face şi el folositor cu ceva ţării şi neamului
lui". Scriitorii sunt chemaţi să-şi facă
„datoria", să lupte împotriva importului de idei, a coruperii
limbii prin împrumuturi străine. Contestând simbolismul, revista
încurajează acele producţii care proslăvesc „marea
viaţă a poporului" român, trecutul lui glorios,
„frumuseţile acestui pământ" etc. Colaboratori: D. Anghel, Z.
Bârsan, Ion Gorun, I. Agârbiceanu, E. Gîrleanu, C. Moldoveanu,
Constanţa Hodos, llarie Chendi, R. Cioflec, V. Savel, G. Tutoveanu. Ion
Adam, G. Vâlsan etc.[6]
Totul începuse destul de frumos la
„Sămănătorul” iar mişcarea semănătoristă
reuşise un lucru extrem de important: un public cititor propriu. Nu cu mai
mult de nouă ani în urmă, Caragiale îi declarase în stilul lui
propriu, lui Vlahuţă: „Degeaba,
n-ai pentru cine să scrii, n-ai public”.[7]
Acum, „Sămănătorul” fusese bine primit, avea un public fidel dar
nu s-ar putea spune că sămănătorismul era gata format sub
directoratul lui Vlahuţă şi Coşbuc. Printre alte
presupuneri asupra faptului că ei abandonaseră revista după
numai un an de conducere, se numără şi aceea că
descoperiseră în politica lui Haret „o latură diversionistă” ce
i-ar fi determinat să plece spre a se delimita de ideologia revistei.[8]
Mai există şi alte presupuneri privind abandonarea revistei. Una din
ele era că G. Coşbuc, poetul baladelor şi idilelor acceptase
conducerea „numai pentru a se putea îndepărta de Albina”[9].
Motivul
care a atârnat însă cel mai greu în cumpănă, a fost, ca mai
întotdeauna prin redacţii, criza de generaţie deşi între el
şi redactorii de bază - Chendi
n. 1871, Iosif, n. 1875, Scurtu, n. 1877 – nu era o diferenţă
de vârstă mai mare de un deceniu. Cu toate acestea, Coşbuc ajunsese
„om mare” şi în consecinţă bătrân, pentru că era
Laureat al Academiei şi membru corespondent al ei, era mereu invitat la
palat şi la masă de miniştri sau ministeriabili mai de soi sau
mai mărunţi. „Nu te mai înţelege lumea deloc, deloc” îi striga
Chendi, pe când dimpotrivă, Coşbuc nu-i înţelegea pe redactorii
mai tineri, nu le accepta orientările şi nici mentalitatea.[10]
Se vede treaba că intrând în
lumea bună, Coşbuc nu mai era acel Coşbuc intim, în halat
şi papuci, gata să se dezlănţuie de dragul oaspeţilor
veniţi să-i ceară colaborarea la vreo revistă:
- „Ce să caute atâţia
logofeţi la mine acuma noaptea? Ce-i porunca? E vreun război? Vin
tătarii? Se-nsoară careva? Ori şi-a luat cineva ţilindru[11]
şi vrea să afle cum îi stă? (…)
-
Să ne daţi ceva pentru revistă…
-
Ceva pentru revistă?... de mine?”[12]
Poate din cauza discuţiilor cu
Chendi, poate din alte raţiuni, George Coşbuc se gândise a lăsa
„Sămănătorul” pe mâna acestor redactori tineri cu gândul că
îşi vor da din această nouă poziţie mai mult interes.
Astfel, între 29 decembrie 1902
şi 5 iunie 1905, direcţia a fost lăsată într-adevăr
unui comitet de redacţie dar sub conducerea lui Ilarie Chendi.
Din vara anului 1905 şi
până în 17 octombrie 1906, conducerea va fi preluată de Nicolae
Iorga. Ca director la „Sămănătorul”, Iorga strânge cam
aceiaşi durată de timp cât deţinuseră direcţia Vlahuţă
şi Coşbuc, aşa că nu se poate spune nici că
semănătorismul fusese gata format pe vremea celor doi, nici că
ideologia lui s-a manifestat numai prin Iorga.[13]
Cum nu se poate spune nici că lunile de
directorat ale lui Coşbuc şi Vlahuţă ar reprezenta perioada
pozitivă iar etapa negativă ar începe odată cu venirea lui
Iorga.
Având în vedere că revista
„Sămănătorul” a mai fost condusă de D. Anghel, Şt. O.
Iosif, M. Sadoveanu, Sandu-Aldea între 17 octombrie 1906 şi 21 decembrie
1908, de Aurel C. Popovici până la sfârşitul anului 1909 şi în
fine, de Ion Scurtu între 1 ianuarie
şi 27 iunie 1910, nu se poate gândi global ideologia revistei, de
la primul până la ultimul număr, fără disocieri dar un
curent comun numit semănătorism a existat.
Văzut în ansamblul său,
datorită unui important public cititor, sămănătorismul a
rămas alături de mişcarea poporanistă a lui Spiru Haret
unul din curentele ideologice remarcabile ale începutului de secol XX.
Apariţia lui a contribuit nu numai la culturalizarea maselor dar şi
la dezvoltarea interesului faţă de problema
ţărănească, ţărănimea fiind aflată
tocmai în acei ani în criză, criza culminând cu răscoalele din anii
1907. Principalul artizan al acestui curent se consideră a fi fost Nicolae
Iorga deoarece el preţuia, mai bine decât oricare altul, tradiţiile
noastre istorice şi cultural-artistice unde folclorul deţine un loc
important, valorile noastre naţionale, lupta pentru emancipare şi
eliberare naţională. Acestea erau preocupările lui dintotdeauna
dar cu ocazia conducerii revistei „Sămănătorul”, el a modelat
noile concepte definindu-le, sintetizându-le şi teoretizându-le.
Ideea centrală din jurul
conceptului „Sămănătorul” se leagă de aspectele cele mai
acute privind instrucţia şi educaţia permanentă a
societăţii, de necesitatea culturalizării maselor dar şi a
formatorilor de opinie. Însuşi „a semăna” dă de înţeles
că reprezentanţii acestui curent civic „seamănă”
concepţiile lor. Şi nu numai în mediul sătesc ca odinioară
ci în întreg ansamblul societăţii.
Dar ce semănăm astăzi
şi ce trebuie să devină semănătorismul? El trebuie
să devină o expresie a unui avânt nou, bine motivat de necesitatea
istorică de a ieşi din marasmul acestor ani întunecaţi de
conflicte politice şi partizanat total al mijloacelor de informare în
masă. Pentru că ceea ce se seamănă astăzi, populismul
şi demagogia de cea mai joasă speţă, nu pot înlocui
niciodată un ideal de factură nobilă. Pe lângă
îmbogăţire, cocoţarea în vârful ierarhiei conducătoare a
ţării devine, din ce în ce mai mult, o cutumă la modă doar
a noilor ciocoi şi un ţel foarte îndepărtat pentru omul de rând.
Nu de democraţie „originală” avem noi nevoie în România iar
semănătorismul adevărat trebuie să ducă la
conştientizarea faptului că orice societate trebuie să aibă
întâi de toate un ideal, aşa cum spunea Coşbuc: “Fără
idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici
literatură”
Într-o perioadă de cruntă
aşteptare literară, reprezentanţii societăţii civile
trebuie să fie primii care iau iniţiativa resuscitării vechiului
curent literar semănătorist prin înfiinţarea de publicaţii
proprii, deoarece marile trusturi de presă sunt compromise definitiv prin
angajarea lor de o parte sau de alta a spectrului politic. Este nevoie de noi
semănători şi de un nou semănătorism.
Dar nu unul de conjunctură ci
unul în acel concept benefic care a pornit acum un secol, de la Vila Sfetea, de
pe Valea Tismanei.
(Legat de acest articol: „Codul lui Artur Silvestri” §4)
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru publicaţiile ARP
Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro