Felicitări
redacţiei!
„Oglinda
literară” la al sutălea număr!
O
SUTĂ DE SEMINŢE RĂSĂRITE ÎN POIANA LUI IOCAN
La
împlinirea a o sută de numere ale revistei „Oglinda literară”, nu pot
chiar aşa, simplu, să consemnez faptul în „Buletinul informativ
Semănătorul” aşa cum promisesem, dintr-o iniţiativă
proprie de moment, neobositului ei redactor şef, Gheorghe Andrei Neagu.
Şi nu pot să consemnez atât de simplu acest eveniment, pentru ca ar
fi total nepotrivit ca tocmai eu să fac un anunţ de
complezenţă. Presupunând că voi spune, de pildă, că în
acest moment aniversar, această revistă s-a remarcat în toţi
anii săi de activitate prin seriozitate, calitate şi competentă,
într-un cuvânt, profesionalism, n-am spus nimic nou. Toată lumea
scriitoricească ştie asta: o ştiu colaboratorii şi cum vom
vedea mai încolo, o ştiu şi cei care trăiesc „agonia canonului”[1]
băgaţi până la gât în mlaştinile literaturii
dâmboviţene de astăzi.
Editura on-line „Semănătorul” pe
care o conduc, încă de la înfiinţarea sa, la 1 iunie 2008, de către
regretatul promotor cultural Artur Silvestri, se intersectează în
bună măsură pe târâm literar cu revista „Oglinda Literară”.
Exista autori ale căror volume complete sunt publicate la
„Semănătorul” dar care au articole şi în „Oglinda
Literară”. Mai mult, „indianistul nostru” George Anca face parte din
redacţia „Oglinzii literare” iar în paginile revistei, unele scrieri
apărute integral la „Semănătorul” sunt reluate în serial.
Şi
totuşi, acestea sunt nişte nimicuri! Ceea ce deosebeşte lumea
liberă a revistelor noastre faţă de lumea din clopotul
artificial de sticlă în care se sufocă breasla scriitoricească
din capitală – zăvorâtă acolo parcă dinadins – este atât
„oglinda”, cât şi „sămânţa”. Prin oglinda pe care revista din
Focşani o pune în faţa societăţii abulice de astăzi,
societate cuprinsă de populism deşănţat şi demagogie
fără precedent şi prin sămânţa curată pe care
„Semănătorul” o promovează
prin autorii României Profunde - cum bine zicea regretatul Artur Silvestri -
noi punem dezinteresat umărul la renaşterea respectului pentru
valorile adevărate, reînvierea bunului simţ al românului nostru
dintotdeauna şi reamenajării Poienelor lui Iocan în România.
Par
vorbe mari pentru că azi demagogii clamează mereu aceste idei de
resuscitare. Cu toate acestea, nici o diversiune nu poate umbri împlinirile
literare ale revistei „Oglinda Literară”, care a pus prin apariţia
revistelor sale, o sută de seminţe în Poiana lui Iocan
provincială, pentru că, vai!, … „paştile şi mama
voastră” cum ar zice Moromete, există acum două poiene ale lui
Iocan în România. Una a celor eterni şi falşi „Zece pentru România”
extraşi doar din sectoarele vieţii publice metropolitane şi la
sugestia, bine disimulată, a propriilor trusturi mass-media şi o
poiană a lui Iocan în provincie, unde „aleşii neamului”
consideră că s-ar murdări pe picioare dac-ar veni.
"Poiana
lui Iocan? spunea artistul Dorel Vişan la terminarea filmului
"Moromeţii", Poiana lui Iocan este ceea ce l-a caracterizat pe
român de când e şi până va pieri din lumea asta, dacă va pieri
vreodată, de a vorbi politicale, de a-şi da cu părerea, de a
şti ce trebuie făcut, de a crede ca toţi sunt tâmpiţi. Asta
era Poiana lui Iocan”
Dar
Dorel Vişan suferă însă de sindromul dâmboviţean, fiind în
imposibilitate de a mai defini exact Poiana lui Iocan moromeţiană.
Sindromul dâmboviţean se manifestă asemenea sindromului lui Ulise -
sufletul şi conştiinţa lui rămânând pe câmpul de
luptă, în soldaţii şi în marinarii corăbiilor sale care zac
claie peste grămadă pe fundul mării - sindromului Vietnam,
sindromului deţinuţilor de la Canal, sindromul fugarului în lumea
liberă, care ajuns în libertate este mereu cu gândul că omul de
alături e „de la Secu” şi îl urmăreşte. Scriitorul
trăind în capitală nu se mai poate întoarce neatins de cutume „bucureştene”
în localitatea sa de baştină, el nu se mai poate alinia perfect cu
ideile ce se nasc spontan în provincie!
Iată
deci, ideile bune nu ne vin de la trusturile de presă dâmboviţene,
care perindă pe ecrane aceiaşi „zece pentru România” şi care ne
cer „doar o secundă”, pentru a repeta apoi o zi întreagă că
„vreau să vă spun un singur lucru”. Există în România
Profundă oameni de vază care în revistele lor literare nu ne
explică „lucruri” ci merg la esenţa fenomenelor petrecute astăzi
în lumea scriitoricească. Să luăm un exemplu. Nu din „Oglinda
literară” a lui Gheorghe Andrei Neagu ci din altă revistă,
creată tot cu dragoste şi pasiune de Nicolae Băciuţ şi
anume, „Vatra veche” din Târgu Mureş.
Într-un
interviu[2]
luat de Valentin Marica lui Daniel
Drăgan, binecunoscut fondator al revistei „Astra” şi al editurii
„Arania”, acesta spune: „Luaţi „România
literară” şi comparaţi-o
cu revistele care apar la Satu-Mare, la Râmnicu-Sărat, la Focşani
şi la Târgu-Mureş şi veţi vedea că nu sunt cu mult mai
slabe revistele care apar în provincie. Scriitorii din provincie nu sunt mai
puţin merituoşi faţă de cei ce trăiesc în
capitală, cu mâna pe clanţa editurii şi nas-în-nas cu cei care
împart merite şi dregătorii. Se întâmplă şi o altă
deosebire mare între provincie şi Bucureşti. Scriitorul din provincie
îşi cunoaşte colegii, cei din Braşov îi cunosc pe cei de la
Focşani, Iaşi, Cluj. Bucureştenii nici măcar pe ei nu se
cunosc, darmite să cunoască ce se întâmplă în provincie. Avea dreptate Irina Petraş, într-o scriere a sa, zicând că ora
exactă în literatură nu se mai
dă la Bucureşti.”
„- Cum este literatura de astăzi?”, îl
mai întreabă reporterul. Acesta răspunde:
„- Este mult mai interesantă decât
ne-o arată critica literară, bruma de critică literară care
a mai rămas. Cred că literatura română de astăzi este un
fenomen foarte viu, mai cu seama în provincie. Capitala a atras ca un magnet,
întotdeauna. Gândiţi-va că şi Clujul, o forţă
culturală şi o citadelă culturală, a pierdut oameni mari
atraşi de Bucureşti: Buzura, D.R. Popescu, Blandiana, Ioan Alexandru,
mulţi, mulţi. Dar, Bucureştiul nu a produs la rândul lui foarte
multe valori. A pus în lumină, e drept, unele valori asimilate, aduse,
atrase. De la o vreme, se întâmpla ceea ce revista Astra preconiza, şi e
bine ca a gândit aşa, demetropolizarea culturii. Ne-am folosit de o anume
lozincă a timpului, care cerea ca toate regiunile ţării sa se
dezvolte armonios. Am constatat că nu există în provincie reviste
literare, edituri, câmp de manifestare pentru literatură, pentru
cultură şi ne zbăteam pentru aşa ceva. După
revoluţie, au apărut puzderie de edituri, mii de edituri şi unii
spun că nu e bine. Eu cred ca e bine, chiar dacă ajungem uneori
să nu ne mai vedem de cât de multe cărţi apar. Timpul va cerne.
Viata literară nu e alcătuită numai din corifei, ea este ca un
ecosistem.”
Iată
de ce împlinirea a o sută de numere, ale revistei „Oglinda literară”,
mă îndeamnă la un moment solemn.
Este
momentul asocierii acestui număr cu o sută de seminţe
sănătoase puse în pământul nostru românesc atât de roditor.
Să
fie într-un ceas bun şi să ne-ajute Dumnezeu să rodească
şi în anii care vor veni!
Prof. Nicolae N. Tomoniu, editor-delegat ARP, manager Semănătorul
Tismana, februarie 2010
Conversaţi
cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro