Poienele Locurele au fost denumite pe nedrept Locurile Rele
de către necunoscătorii istoriei limbii române…
CONSIDERAŢII
ASUPRA LAINICILOR
La pagina „Viaţa
religioasă din Valea Jiului”, spuneam că “mânăstirea
Vişina, odată înfiinţată, a creat premizele pentru împlantarea unor schituri în defileu pentru lainicii
de acolo”. Printre ipotezele etimologice, privind toponimia, există o
primă interpretare etimologică a cuvântului „lainici” pe care unii îl
consideră de origine grecească, afirmând fals că ar veni din
greaca veche, unde “lainos” ar însemna „de
piatră”. Ori, nu se poate vorbi de greacă veche în vremea lui
Nicodim, grecii folosind cuvântul piatră „πέτρα”
– petra – încă din timpurile
înfiinţării fostului oraş antic, situat în Iordania, care,
datorită templelor săpate direct în stâncă a fost numit în
greceşte Petra. Aşadar, Petra
şi nu Laina, cum s-ar fi putut numi dacă
s-ar accepta afirmaţia lor.
A doua interpretare de până acum, şi anume
că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dac, al “Lailor”, care era binecunoscut prin secolele al IV-lea – al
V-lea împreună cu al “bessilor” din zona Sarmisegetuzei, aflată la
circa 80 km distanţă de Lainici, nu e departe de adevăr. Priviţi
imaginea de mai sus luată din poiana Locurele şi constataţi
că, spre deosebire de sălbăticia versanţilor Văii
Jiului, pe munţi, există câmpii şi goluri de munte unde
freamătă din plin viaţă de om. Păstorii de animale ai
acestor locuri îşi duceau
viaţa spirituală încă din primele secole de creştinism prin
aşa zişii lainici. Aşadar, cine erau lainicii?
Acest toponim este evident că el nu se poate desface
în silabe ca „lain”+”ic” pentru a putea fi considerat
un diminutiv al „lailor” prin sufixul „ic”. Reputatul
academician Al. Rosetti (1895-1990) în imensul
său volum „Istoria limbii române” explică destul de clar
etimologiile, atât a prefixului „lai” cât şi a sufixului „nic”, care dau in final lainic. Astfel, „lai” îl găsim
la „Limbile vecine – sârbo-croata”, laja, cu derivate (numiri de oi) < lai. Cât priveşte
sufixul „nic”, el formează adjective din verbe
sau substantive (cucernic, sopornic, dornic) şi
provine tot din limbile slave unde
formează substantive (ĭnŭ+iko) desemnând persoane cu o anumită calitate (ca
şi močenikŭ, učenikŭ,
kanonikŭ) de unde, în concluzie finală,
„lai” + „nic” dă lainic = un canonic, om
recunoscut de biserică, propovăduitor, predicator, propagator al
creştinismului printre lai, adică printre crescătorii de oi.
Ipoteza avansată de lingvistul Rossetti
n-a fost reţinută imediat la începutul secolului al XX-lea. E
probabil din cauza deturnării atenţiei prin asemănarea
cuvintelor laja=oaie,
lai=privitor la oi, oier şi laie=oaie neagră, care a dus la
dilema „ori e laie (oaie neagră), ori bălaie (albă)”, generând
zicala arhicunoscută intrată mai rapid în spontanul maselor.
In privinţa etimologiei cuvântului „Locurele” el nu
provine cum s-ar putea crede - şi cum mulţi au crezut - de la contopirea
cuvintelor Locurile Rele. În ampla lucrare „Istoria limbii române”,
editată de Academia Română, volumul dedicat limbii latine, se
precizează clar influenţa cuvântului latin „locus” în construcţia unor
cuvinte ale limbii române, dincolo de paralelismul lui semantic cu similarul
grec. Dar dacă Al. Graur, (Nume de locuri, Ed. Şt. 1972) se
încurcă în nişte construcţii mai aparte, cum ar fi
adăugarea la latinul „locus”=loc a unor
nume de sfinţi (Locmaria, Loctudy),
tot Al. Rosetti e mai explicit şi mai pe
înţelesul tuturor, explicând rolul sufixelor diminutivale dacoromâne
şi meglenoromâne „el”, „ele” care dau construcţiile de diminutive
arhicunoscute : „băieţel”,
„degeţel”, „scăunel”, „Argeşel”,
„Făgeţel”, „Locurel” sau „degeţele”,
„scăunele”, „Făgeţele”, „Locurele”.
Deci „Locurele” nu înseamnă că ar fi acolo
nişte „locuri rele” ci este un diminutiv al unor locuri mai aparte, chiar
frumoase când le vizitezi, aşa cum la Tismana există „Scăunele”
un loc la intrarea în Valea Tismanei şi „Lespezele” un loc de trecere între munţii
Păltinei şi Boul. De bună seamă că în Gorj
construcţii de genul celor amintite sunt foarte frecvente şi mai
putem găsi o grămadă de exemple asemenea celor deja date.
Clarificarea etimologiei cuvântului „lainic” este
însă extrem de importantă pentru zona Lainici şi nu numai. Ea
dovedeşte că viaţa religioasă a locuitorilor din
munţii din jurul defileului Jiului a început cu mult înainte de a apare
legenda construirii de către ucenicii Sfântului Nicodim de la Tismana, în
secolul XIV-lea, a Schitului Lainicilor. Şi zicem „legenda” pentru că
faptul în sine, duce la două concluzii: fie că ucenicii sfântului
tocmai din cauza existenţei lainicilor au luat hotărârea să
construiască în defileu un schit, fie lainicii înşişi au cerut
pentru construirea lui voie de la Nicodim - autoritatea bisericească de
atunci – el fiind o perioadă scurtă şi mitropolit al Severinului. Oricum ar fi, viaţa bisericească din
Valea Jiului, începută sistematic, oficial, în vremea lui Vladislav,
moşul lui Mircea cel Bătrân, are rădăcini adânci în
viaţa religioasă din jurul Văii Jiului. Câteva secole mai înainte iată că existau lainicii,
propovăduitorii domnului nostru Iisus Hristos în Munţii Vâlcan şi Parâng. Existenţa timpurie a lainicilor
în jurul actualei Mânăstiri Lainici devine din acest punct de vedere,
încă o dovadă că dacii au trecut spontan la creştinism
datorită religiei lor monoteiste, fără a mai fi necesar ca
discipolii lui Iisus să intervină direct pentru creştinarea lor.
Chiar dacă misiunea Apostolului Andrei în Scytia (Dobrogea) ar fi (şi este uneori!)
contestată - ca efect practic al ei - în interiorul daciilor
romane, Dacia Malvensis, Dacia Apulensis
şi Dacia Porolissensis, existenţa
lainicilor din munţii Parâng şi
Vâlcani vine să ne clarifice felul în
care a trecut poporul dac la creştinism. Ipoteza rosettiană
vine să completeze deci, încă o verigă lipsă din istoria
Gorjului. Dacă la întemeierea Ţării Româneşti, Voievodatul
lui Litovoi a avut contribuţia sa hotărâtoare, iată că
şi evenimentele spirituale existente în trecut pe Valea Tismanei şi Valea Jiului ne îndreptăţesc
să afirmăm că şi viaţa religioasă s-a dezvoltat
în Ţara Românească mai întâi aici, sub poalele Carpaţilor
Meridionali, de la Orşova la Comarnic şi mereu în paralel cu
viaţa politică a poporului român.
Din nefericire, în vremurile de astăzi viaţa
noastră religioasă nu mai merge în paralel, ci, este subordonată
vieţii politice până la cele mai înalte niveluri. Este o
situaţie din cauza căreia preoţii adevăraţi şi
credincioşii trebuie să ia urgent atitudine, eliminând din biserici
pe fariseii politici care vin la Sfânta Biserică cu poliţie şi
camioane cu garduri albastre după ei.
Consideraţii absolut inedite, scrise de Nicolae N. Tomoniu pentru ed. II-a a
volumului în pregătire,
„Neamul
întemeietor al lui Basarabă”,
Acest articol a fost preluat (cu mici adăugiri de
text şi inter-titluri care nu aparţin autorului)
in cotidianul „Gorjeanul”
din data de 08.06.2011, la o zi după lansarea site-ului nostru www.lainici.ro
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru revista Epoca
Conversaţi
cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro