Care sunt prioritățile orașului privind  valorificarea și dezvoltarea patrimoniului  național al Tismanei ? Acesta este un subiect încă de pe vremea „Fundației Tismana” când regretatul fondator Vasile Surcel întocmea mereu proiecte  de finanţare.      Reabilitarea Centrului Comunitar Topești a fost unul dintre primele proiecte reușite, care a adus satului titlul „Topești, sat european”.   Au urmat și alte proiecte mai mici dar Tismana dispune, pe lângă un patrimoniu religios și arhitectural, de unul istoric de invidiat și de un patrimoniu cultural și arheologic pe care numai municipiul Târgu-Jiu îl egalează privind importanța lui națională. Tipărirea recentă a cărții ”George Coșbuc de la Tismana” a adus în actualitate împlinirile culturale din timpul șederii poetului la Tismana, emanciparea Tismanei din vremea regatului când ea ajunsese „stațiune climaterică”.

Cum putem valorifica însă vechimea satelor noastre Groșani (Vânăta și Ciocârlii) sau Izvarna? Dar mai ales satele Sohodol și Topești a căror vechime se întinde în adâncul istoriei până în epoca bronzului, pe o perioadă de 2500-1800 ani î.e.n.? (periodizare Dinu Giurescu)

Este o perioadă în care cultura Glina, având ca geneză Gumelnița târzie, se întinde în Muntenia spre munți până în nordul Olteniei, iar spre sud, triburile și așezările Glina ajung la Porțile de Fier sau în Bulgaria nord-vestică.

Ce spune „Monografia orașului Tismana”?

(Vol.I, Ed. II, 2016, pg. 31)

„Prin săpăturile arheologice şi artefacte - obiecte produse de activitatea umană - cele mai vechi sate ar fi însă Topeşti punctul Cetăţui , aşezare din epoca bronzului, aici fiind găsite obiecte din bronz şi monede vechi şi Sohodol, dealul Cozia, unde istoricul regelui Mihai a găsit unelte din paleolitic, perioada vechii pietre cioplite.

               Vasile Cărăbiş în „Istoria Gorjului”, scrie: „Olane groase de la un apeduct roman, cărămizi, obiecte de metal si monede romane pe platoul "Cetătui" (Topeşti)”

Adică, în zona Tihomir și în zona carsturilor dealurilor Rușchiu, Cozia și Măgura, unde adăposturile naturale erau la tot pasul, existau triburi și așezări încă din paleolitic, perioada vechii pietre cioplite. Ori, asta înseamnă așezări și triburi încă de acum 35 000-10 000/8 000 de ani î.e.n. în dealurile Sohodolului!

          Ce spune Ion Conea în cartea „Un prinţ prin ţara lui”, Ed. Scrisul Românesc S.A., Craiova, 1940?

(Păstrăm ortografia originală)

          Nicăiri n’am mai văzut, în Oltenia, să  suie conacele şi curăturile până la o mie şi trei sute de metri, cum sue al Sohodolului-de-Gorj (îi spunem aşa, fiindcă Sohodoale mai sunt multe în ţară). „Toată hărana, cum spuneam, noi numai din munte ne-o scoatem. De aceea, am suit cu curăturile până aproape de gol. Aşa ne-o ursat pe noi Dumnezău”.

Şi ce întinsă-i moşia de munţi a Sohodolului – şi ce frumoasă! Iat-o, ţine din marginea depresiunii subcarpatice, adică de unde începe muntele Olteniei în acest loc, şi până  la vechiul hotar cu Ungaria.

„Apăi, să vezi dumneata de când o avem şi cum am dobândit-o: spun bătrânii că de mult – când o fi fost?! – o venit la noi în munţi Dumnezeu sfântul ştie ce l-o fi adus pe aici! o venit Matei Băsărabă şi s’o iubit c’o năroadă de-a noastră în munte, spunându-i: «de-o fi să fie copil, sodoleanco, să-l trimiţi – când o creşte flăcău – la mine, cu inelu; să mi-l arate, şi-l voiu dărui pe el cu munţi şi moşie. Şi aşa o fost: s’o dus flăcăul, la plinirea vremii, la Domnul ţării – cu inelu‘n deget: «Să te întorci la Sohodol», l-o fost agrăit Matei Basarab, «şi cât ăi putea să umbli cu calu’: pentru lungime o zi călare, iar pentru lăţime una cu el de funie, al tău şi alor tăi să fie tot áretu de munţi, cât ăi putea închide între hotare»! Aşa o fost, Domnule. De atunci avem noi atâta munte, atâta stâncă şi pădure”… (s.m.)

Stranie această tradiţie – în Sohodol – cu un prins de munte ce aduce aşa de mult cu chipul în care, odinioară, regina Dido cuprindea şi hotărnicea vatra vechei Cartagine; stranie, pentru că – iată! – se ştie precis că Matei Aga (viitorul domn Matei Basarabă) fugise în tinereţe la Tismana, cândva, alungat şi urmărit de mâna lui Leon Vodă; şi că, alungat şi de acolo, a trecut în Transilvania, pe furiş, strecurându-se pe plaiul de munte dinspre Tismana şi Sohodol. Să fi fost oare păstrat şi trecut faptul acesta, din rând în rând de oameni, în ţinerea lor de minte, de când s’a petrecut şi până azi? Sau e vorba de o tradiţie prin literatura istorică scrisă?

Dar se vede că aşa stă scris în zodia Sohodolului: să-l viziteze din când în când Voevozii!

Muntele Tihomirul constituie, cum spuneam, un punct de observaţie prin excelenţă – şi pe drept credem noi că-l bănuiesc Sohodolenii cu acest rol strateg în trecut, – cu acesta ca şi cu acela, iarăşi foarte verosimil, de veche vatră a unei aşezări omeneşti (au şi găsit de altfel, în vârfu-i ca o terasă, o sumă de scule preistorice). – Să fie oare, numele lui, în legătură cu al primului Voevod Întemeietor?

Nimeni nu poate răspunde sigur: da, dar nici nu poate – pentrucă nu mai departe şi Oslea, muntele cel amintit, n’a fost oare pus şi numele lui în legătură cu al celui dintâi dintre banii Severinului, Oslu? Mai spre răsărit, încolo, iată un alt munte cu nume interesant: îl cheamă, vrem să spunem, Cozia, al doilea în ţară – şi ultimul! credem – cu acest nume. E din calcar, cum e toată vatra satului, ciuruita de uriaşe şi nenumărate doline. Pe o latură inaccesibilă a muntelui, orice sohodolean are să-ţi arate, prinsă între două peşteri deschise în părete, o mică excavaţie în care – cică – îşi avea cuibul, odinioară… şoimiţa satului Sohodol. Trăia adică, acolo, o şoimiţă care în tot anul făcea câte doi pui. Unul era lăsat de sămânţă, iar pe celălalt îl prindeau Sohodolenii şi-l trimiteau turcului; era darea satului către turc.

„Asa era darea noastră cătă haragiu’ turcului: un pui de şoim! Dar s’o găsit un om din sat – ieşit din minţi, se vede, – care o furat şoimiţa şi o lăsat satu’ la răzbunarea turcului. Acela, însă, o fost dovedit şi o fost izgonit dîn sat, cu tot neamu’lui. Te uiţi dumneata colo în hogaşu’ cela din faţa Merişorului? Vezi acolo un conac mare? E «casa» lui Nicolae Sarcină, unu’ dîn ai noştri, dar care stă acolo – el şi muerea – şi iarna şi vara, tot anu’. Ei bine, spun bătrânii, că din neamu’ lui o fost hoţu care o furat şoimiţa – şi că de aia stă el acolo, departe de lume, singur cu muierea: e urmaş al hoţului izgonit idinioară dîn sat”….

Va continua… în viitorul număr al revistei ”Sămănătorul”