Satul bănăţean  Petnic

 

OSTAŞII CARE NU MAI APĂRĂ ŢARA

Din serialul „Ultimii soldaţi ai neamului românesc” - Note de călătorie (2)

 

Profesorul Giurginca, care-şi petrecuse viaţa întreagă printre elevii şcolii militare de la Breaza, rămase tăcut la întrebările mele. (A se vedea ultima parte a primului articol din serial). Pe vremuri, mândru şi brav ostaş al ţării într-un liceu militar cu faimă,  pensionarul Giurginca privea acum gânditor la reportofonul care mergea în gol. Vechiul patriotism ostăşesc, remodelarea lui în larg patriotism românesc,  menirea Armatei Române astăzi, erau nişte sintagme care i se învârteau fără noimă în minte, aidoma reportofonului deschis care nu înregistra nimic. Probabil gândea ceea ce gândeşte orice român patriot astăzi: ne obligativitatea satisfacerii stagiului militar aduce grave prejudicii apărării neamului românesc  tăind o verigă extrem de importantă în cizelarea ideologiei statului român.

A face armata, nu însemna numai învăţatul tragerii cu puşca şi elaborarea strategiei de înfrângere a unor presupuşi duşmani. Armata era o a doua şcoală: aici învăţai să fii ascultător, să laşi deoparte proastele cutume civile, să descoperi că se poate trăi şi fără manele, alcool şi tutun, în exces, seară de seară. Ofiţerii armatei române descopereau cu stupefacţie că mulţi din recruţi vin cu lacune grave din sistemul nostru de învăţământ. Unii erau chiar analfabeţi iar aşa zişii „bozgori” recrutaţi în armata română nici măcar nu o „rupeau” pe româneşte. De parcă se născuseră în pusta maghiară nu în România! Ei bine, toate aceste minusuri de comportament şi de învăţătură, armata română le îndrepta cu conştiinciozitate atât cât se mai puteau îndrepta.

 „ – Domnule Giurgincă, o să ies puţin să văd satul grănicerului Iancu Cârpanu străbunicul doamnei Giurgincă. Vă rog, nu vă deranjaţi să mă însoţiţi, vreau să fiu doar eu şi cu gândurile care-mi vor veni în minte. Sunt un solitar când vizitez ceva important pentru mine.”

„ – Cu toată inima accept dar am două observaţii: Nu Giurgincă ci Giurginca, vom discuta şi despre numele româneşti când vă-ntoarceţi. Vă mai precizez că Iancu Cârpanu este străbunicul meu, soţia e munteancă de fel!”

  Mormăind încurcat un „mă scuzaţi că n-am înţeles bine” vizita satului a început… cu grădina binevoitoarei mele gazde. În ce mă priveşte, consider că grădina de legume ţărănească a românilor reprezintă o puternică dovadă a obiceiurilor comune la primele triburi geto-dacice. Componenţa florei ei s-a cizelat chiar în vremea unirii acestor triburi sub marele stat al lui Burebista. Iar nelipsita halângă de vie aparţinând florei de pe lângă casa ţăranului, dovedeşte replierea lui în faţa legilor aspre date de către stat de-a lungul timpului. Via de pe lângă grădină, a apărut odată cu decizia regelui geto-dac de a scoate din pământ şi arde toate plantaţiile cu buciumi de vie de pe dealuri. Din binefacerile cultivării cerealelor - obiceiuri aduse de faraonii egipteni în expediţiile lor la Istru – doar unele au fost dezvoltate. Datorită efectelor secundare ale consumului de vin în exces, cultivarea viţei de vie la scară mare a fost stopată câteva secole. Dar s-a păstrat cultivarea ei endemic, pe lângă casa ţărănească, faza de „prototip” a grădinii de legume clasice care asigură trecerea iernii, fiind în general încheiată.  

Dar şi casa ţărănească a devenit prototip tot înainte de venirea romanilor în spaţiul geto-dac. Mărturie stând Coloana lui Traian, care-şi începe spirala sculpturilor sale ascendente cu case dacice tip. Un secol şi jumătate cât au stat romanii aici, aceştia n-au schimbat cu nimic configuraţia tipului ţărănesc. Cum n-au schimbat-o nici turcii, nici austriecii. Privind însă de pe şosea satul Petnic, ai putea crede că renumita casă bănăţeano-transilvană nu mai aparţine prototipului românesc arhaic. Nimic mai fals! Privind din grădina de legume, casa bănăţeană are o altă perspectivă. De acolo, descoperi în reversul faţadelor de la şosea, renumitele tinde ţărăneşti cu pridvor şi stâlpi din lemn omniprezente în fostul Regat al României. Descoperi grajdul vacilor cu mica fereastră pe unde arunci bălegarul exact într-un capăt al grădinii de legume. Descoperi nelipsitul coteţ de păsări şi ţarcul adiacent.

Întâmplarea face că tocmai cu o lună în urmă vizitasem, la poalele Apusenilor, Mânăstirea Râmeţ. Satele de munte din jurul mânăstirii nu mi se păreau deloc deosebite faţă de cele olteneşti din Podişul Getic. Spre deosebire de Petnic, sat care-i destul de aproape de o importantă cale de comunicaţie şi a fost nevoit să adopte sistematizarea austriacă cu faţadele închise complet la şosea, casele păstrau acolo în munţi, tinda şi pridvorul către drum. Se remarca grădina de legume şi halânga de vie, ba chiar şi clăile de fân şi livezile de pruni în acelaşi amplasament ca în sud de Carpaţi. Aveau să-mi confirme impresia, chiar gospodinele din autocar: „- Ia uite, aici parcă-i pe la Sohodol!”, „- Ba, parcă-i pe la Vânăta, la Ileana…”, „- Taci fă, că mai bine seamănă cu Topeştiul tău!”

Sate româneşti păstrând veşnicia! Trecut-au milenii, trecut-au migratorii prădându-le, imperiile străine sub care-am fost le-au trecut şi ele prin foc şi sabie dar satele noastre cocoţate pe dealuri şi munţi s-au refăcut la fel.  Abia astăzi noua ciocoime începe să le strice fasonul cu vile hidoase, kitschuri imitând vestul. 

Şi cu durere constatăm astăzi, că Armata Română tot la kitschuri trebuie înscrisă! Ea n-a fost în stare să-şi protejeze casa aidoma ţăranului din munte pentru că armata a ocupat din totdeauna un loc strategic într-un stat. Datorită acestui fapt, există o strânsă interdependenţă între armată, preşedintele unei ţări şi structurile de conducere ale acelei ţari. Şi precum sunt de aplecaţi în faţa străinătăţii preşedintele şi şefii partidelor noastre politice, tot aşa se apleacă până la pământ şi armata română.

C. Radulescu Motru (1868-1957), oltean din Butoieşti, parc-ar trăi contemporan cu noi scriind:

"Astăzi, ca şi în secolul trecut ideologia statului român rătăceşte pe culmile unor idealuri străine. Sunt oameni politici în România care n-au încă simţul realităţii româneşti. Crescuţi în atmosfera spirituală a altor ţari, ei cred că, imitând ceea ce a avut succes aiurea, fericesc şi ţara lor."

 Oamenii politici! Preşedintele! Când aventurier prin oceanele lumii, când incendiator prin porturile franţuzeşti, când slujbaş prin Amsterdam, întâiul nostru marinar al ţării se pleacă până la pământ în faţa unchiului Sam, şedinţele Consiliului Suprem de Apărare al Statului fiind folosite ca armă pentru adversarii politici. Iar generalii Armatei Române e musai să construiască strategii după ureche, însăilate cum cred că s-ar cânta la Cotroceni.

Avem acum o viziune clară asupra scopului final al procesului de restructurare şi modernizare. Această viziune mută accentul pus, până nu de mult, de pe armata de apărare către constituirea unei armate de securitate, care să fie implicată direct, prin mijloacele sale specifice, în promovarea şi susţinerea stabilităţii şi securităţii în Europa.” se lauda generalul de armată dr. Mihail Popescu în loc de a susţine că e încă necesară o armată de apărare şi în vreme de pace. Atât timp cât ne bântuie când inundaţiile, când seceta, atât timp cât armata trebuie să fie o verigă importantă în cizelarea ideilor şi concepţiilor filozofice, morale, ştiinţifice sau de altă natură ale statului român, atât timp cât stagiul militar ar putea estompa fenomenul de masă al derizoriului din rândurile tineretului, armata trebuie să-şi construiască strategiile pentru a face faţă şi acestor provocări. Nu se apără statul numai de războaie ci şi de noile ameninţări ideologice şi cele catastrofice  ce par să zguduie planeta curând. Când vom pregăti soldaţii necesari în cazul unor mari calamităţi naturale?

Mă avântasem în remarci şi citate iar „militarii” Constantin Giurginca şi Traian Popescu mă priveau uluiţi ca pe un nebun ce scoate din gură vorbe de duh. Comandorul Traian Popescu, mângâindu-şi lin de vreo trei ori mustaţa bogată, mormăi cu voce de bas: „- Hmmm…! În cel priveşte pe tizul meu Traian Băsescu, cam ai dreptate…”

Prietenul meu din tinereţe, Traian Popescu fusese elevul prof. C. Giurgincă şi el mă adusese cu maşina lui „tout terrain” aici. „Bătrâne, - aşa „mă alintă” el - ne-a cam crescut burta! De scormonit prin îngustele peşteri din Drimoxa după relicve getice, nu mai suntem buni. Ziceai că te-ar interesa un taifas pe la Mehadia…”. Comandor al navelor de patrulă militară din Dunărea de Jos până-n ’89, el comanda în Sulina o unitate a gărzii de coastă. Îl cunoscuse pe Băsescu pe vremea când acesta conducea Ministerul Transporturilor şi insistase pe înfiinţarea unui minister al graniţelor aşa cum îşi înfiinţase vecina Ucraina. La reuniunile patrulelor militare ale ţărilor riverane Mării Negre, România participa când cu un reprezentant al Ministerului Transporturilor când cu unul din Ministerul de Interne. Şi mai mult ca sigur, nici nu se informau reciproc cu ce se pusese la cale.

Uite că Ucraina a fost mai deşteaptă! Un minister separat a însemnaţi bani mai mulţi pentru consolidarea graniţelor, adică nişte  activităţi concrete în Insula Şerpilor, Ţinutul Herţei şi Bucovina. „- Amirale, - aşa îl alint eu ca o contrapartidă la a lui– nu-i aşa că nu te-ai fi lăsat de Băsescu în problema asta, dacă nu te scoteau ăştia la pensie?”

Pe comandorul Traian Popescu l-a scos România în coptul vârstei la pensie. Şi-a înfiinţat împreună cu soţia firma „SC Comandor SRL”, el ocupându-se de Fabrica de Paleţi din lemn iar doamna lui de restaurantul din centrul Tismanei. Românul ca românul, se pliază după vremuri! Dar să nu se creadă că-i plină ţara de firme ale ofiţerilor lăsaţi la vatră! Bravii noştri ofiţeri se plimbă trişti prin parcuri ca pensionarii! Cariera le-a fost stopată taman când statutele şi rolurile lor sociale începeau să fie mai încărcate de responsabilităţi iar accesul în ierarhia profesională era mai activ.

România are o tradiţie ostăşească de invidiat în toată Europa. În august 1889, în conformitate cu prevederile Înaltului Decret 2073/1889 este înfiinţată şcoala Superioara de Război, având rolul de a forma ofiţerii de stat major. În 1898 se aproba Legea pentru organizarea Marinei Militare. În 1908 se aproba o altă Lege privind organizarea armatei, care abroga Legea din 1868. Între 23 iunie şi 6 iulie 1913, Armata este mobilizată în vederea participării la al Doilea Război Balcanic. Este creat Marele Cartier General, care a funcţionat până la 22 august/4 septembrie 1913, succesiv în localităţile Bucureşti, Corabia, Turnu Măgurele, Samovit, Cervenibeg, Plevna, Zimnicea. În martie 1915 sunt mobilizate mai multe contingente ale armatei române. În august 1916, Consiliul de Coroană de la Cotroceni decide intrarea României în război alături de Antanta. Armata română va trece Carpaţii în Transilvania. În Decembrie 1917, se încheie la Focşani armistiţiul, dintre România si Puterile Centrale. În 1918 are loc unirea Bucovinei cu România, după care, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia decide unirea Transilvaniei cu România, fiind proclamată ziua de 1 decembrie, Ziua Naţională a României. La 23 iunie 1924, se votează Legea cu privire la organizarea armatei, care stă la baza sistemului militar românesc în perioada interbelică.

Date luate de la Luminiţa Mihaela Roşu, psiholog principal la Centrul Militar Judeţean Tulcea, care a studiat toate cazurile de ieşire forţată la pensie aidoma prietenului meu, comandantul navelor de patrulă militară din Dunărea de Jos, comandor Traian Popescu.

Un studiu de caz făcut de psiholog, arată că un locotenent colonel a fost disponibilizat în anul 2002 la vârsta de 43 de ani, după ce îşi începuse cariera militară când avea 22 de ani. La trecerea în rezervă, copii lui aveau 20, respectiv 11 ani!

Iată o dramă a unui ostaş al patriei care îmbrăcat haina militară la Liceul Militar “Dimitrie Cantemir", Breaza, a intrat la şcoala militară de ofiţeri activi “Nicolae Bălcescu" din Sibiu, absolvind-o în 1980 cu media 8,98. În anul 1983 avea gradul de locotenent şi funcţia de Comandant de Pluton la Regimentul 90 Mecanizat. În anul 1986 acest tânăr excepţional primeşte medalia "Meritul Militar" clasa a II –a, în anul 1996 a fost avansat la gradul de maior, iar în anul 1997 avea deja funcţia de Ofiţer II în Compartimentul Pregătirii pentru Luptă.

Să fie o situaţie dramatică singulară? Din anul 1998, în numai cinci ani, în judeţul Tulcea au fost trecuţi în rezerva 440 de cadre militare, din care 163 ofiţeri, 87 subofiţeri şi 190 maiştri militari. La nivel de ţară, numărul acestora este de 43 de ori mai mare.

Iată cadre calificate profesional, cadre care au avut un ideal, acela de a sluji patria, cadre cărora le-au rămas scrise numele în documentele unităţilor la care au lucrat, cum devin peste noapte un nimic, într-o ţară debusolată total. Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii, România a întors brusc spatele, bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să iasă la pensie cu onoruri pentru activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost realizate anumite idealuri şi obiective!

Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără ţara.     

 (Va urma)

 

 

 Articolele apărute în serialul

„ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC”

- Note de călătorie Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras - Ad Mediam -

 

Ultimii soldaţi ai neamului românesc - Note de călătorie (1)

Ostaşii care nu mai apără ţara - Note de călătorie (2)

Băsărabă apărând ţara - Note de călătorie (3)

„Strigonii” umblând prin ţara lui Litovoi - Note de călătorie (4)

Morţii cu morţii, viii cu viii - Note de călătorie (5)

Heracles sau Iovan Iorgovan? - Note de călătorie (6)

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Neamul românesc

 

 

 

 

---

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

---

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro