Schitul Merişor din Plaiul Sohodolenilor (teren donat)
EROI, BOIERI ŞI
FĂURITORI DE ŢARĂ NOUĂ
PĂSTORII SOHODOLENI, OŞTENI AI
BASARABILOR[1]
În privinţa vechilor păstori sohodoleni ai Tismanei, ni se
confirmă pe mai multe căi și prin documente valoroase,
evenimente istorice interesante legate de domnitorul Matei Basarab[2], când
se ascundea la Mânăstirea Tismana Mânăstirea Tismana[3],
aşa cum o făcea mai apoi şi Tudor Vladimirescu. Deţinem mai
multe acte extrase din arhivele judeţului Gorj - pe lângă
monografiile istoricului Alexandru Ştefulescu - care confirmă că
din cele mai vechi timpuri, domnitorii Ţării Româneşti dădeau
poruncă ca unii săteni din jurul mânăstirii să apere
mânăstirea iar cei din munte, cum ar fi sohodolenii, să apere plaiul
de trecere spre Ardeal "ca nu cumva să vină nişte lotri
şi să ne facă vreo sticăciune". Unele fapte din acele vremuri au ajuns
legende, pe care locuitorii satului Sohodol le povestesc cu emoţie. Mai
ales de cei care afirmă că stră-străbunii lor se trag din
oastea lui Matei Basarab. Cert este că unii din oştenii sohodoleni ai
domnului - cunoscut şi ca Matei din Brâncoveni - chiar si-au luat numele Basarabă sau îl
aveau din moşi strămoşi, fapt consemnat ca sigur de istoricul
Ion Conea pe vremea când făcea săpături arheologice în dealul
Tihomir din vestul Sododolului de Tismana. El identificase prin anii 1940, doi
locuitori cu acest nume, având casele pe o uliţă numită Valea
Mică, aflată la poala dealului Tihomirului. Numele Basarabă
deşi s-a stins în sat încetul cu încetul, există şi astăzi
familii „de-ai lui Basarabă”. Mai ales că una din legende spune
că Matei Vodă ar fi avut o aventură cu cea mai frumoasă
femeie din sat. Trăia singură în capătul sudic al satului pe un
deal şi avea un bordei izolat pentru că era mută. Cu toate
astea, domnitorul trăgea la bordeiul ei şi i-a făcut mulţi
prunci. Aşa s-a întemeiat noul sat Sohodol, pentru că sohodolenii
trăiau în bordeie înşirate pe lângă Steiul Coziei,
Păltinei, Cărpinei şi Frumosu, până hăt departe, unde
a răpus Iorgovan balaurul. De altfel, sunt şi greu de identificat
sohodolenii decât după poreclă, marea majoritate a lor având fie
numele Frăţilescu, fie Gavrilescu, probabil după originea
boierilor lor. Boier Frăţilă, transilvană iar Boier
Gavrilă olteană.
Frăţileştii îşi mai ziceau aşa şi
după cultul religios existent în zonele de peste munţi unde migrau
vremelnic, desigur cult catolic în Ardeal, şi care se apelau între ei cu
„frate”[4].
Căpeteniile lor erau dintre boierii
pribegi din Transilvania, printre aceştia fiind şi tatăl lui
Matei Vodă, boierul oltean Danciu
din Brâncoveni, care îl naşte pe domn în anul 1599, la revenirea în
Oltenia.
Gavrileştii îşi ziceau aşa fiind legaţi de boierii
din spiţa Gavrilă din Strehaia, participanţi cu oştenii din
munţii din vestul Olteniei atât la răscoala din anul 1617
condusă de Lupu din Mehedinţi contra abuzurilor domnitorului şi
fiscalităţii excesive, cât şi la revolta boierilor din anul 1630
condusă de Matei Vodă contra negustorului grec Leon, poreclit Stridie
pentru că vindea stridii la Istambul. Urcat pe tronul Ţării
Româneşti de otomani, „grecoteiul” se dădea la abuzuri strângând din
Oltenia cea mai mare parte a haraciului şi a produselor primare.
Neam de neamul lor boierii Gavrilă şi alţi boieri olteni
avuseră necazuri. Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar
cât şi după trecerea marii năvăliri
tătăreşti, unii boieri plecând un timp în pribegie, alţii
rămânând prin compromisuri. Totuşi, la mijlocul veacului al XIII-lea,
boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai
activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură
economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului,
cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce
cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului (cf.
terra Lytua, excepta terra Harszoc[5]).
Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma
Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se
trăgeau din vechea clasă predomnitoare – basarabii[6]
– consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau
oaste proprie.
ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI [7]
Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste
şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici
măcar ioaniţii prin „diploma” lor, nu aveau curaj să
pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul
oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de
arhiepicopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată
pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru
că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau
fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea
şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a
imperiului valaho-bulgar.[8]
Litigiul privea două mari familii boiereşti înrudite şi
de viţă nobilă: pe a lui Litovoi - secondat de Mile - care vin
după proces din Macedonia în munţii Gorjului şi ai Oltului
şi pe a lui Ioan Tihomir care se rămăsese la Skoplie, prin grija
lui Constantin. Cum s-a împărţit Oltenia la proces, vedem rezultatul
după harta voievodatelor basarabeşti existente după incursiunea
asăneştilor din anul 1233. Lui Litovoi şi fratelelui său
Bărbat li se restituise „terra Lytua, excepta terra Harszoc” - cum le
numea Bela al IV-lea în diplomele sale - cuprinzând Minele de la Bratilovo
şi văile râurilor Motru, Tismana şi Jiu până la
confluenţa acestora. Celălalt participant la proces, Seneslau
(Mileslav, uneori Mile) stăpânea ca mai înainte teritoriul din stânga
Oltului. Cât despre Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih,
lor li se restituie judeţul din dreapta Oltului, ce fu cnezat sub imperiul
valaho-bulgar şi vecin cu judeţul numit la vremea aceea „Terra
Zeurini” şi care, cuprindea trei banate.
Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, îşi
luaseră numele Tih (Pacificul) după străbunicul său din sec. al XI-lea, Tihomir, care fusese
căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi
curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-lea-Delian, din anul 1040,
care s-a răsculat împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei.[9]
Constantin Tih (Pacificul) (1257-1277) care domnise în imperiul
valaho-bulgar în timpul dinastiei asăneştilor îi dăduse numele
fiului său Tihomir, pentru aduce Ţării basarabeşti
„tih=liniştea şi mir=pacea”, reuşită de banii Basarabi în
vremea romanilor[10].
În 1270 i se mai naşte un fiu din a treia căsătorie cu Maria
Paleologa Cantacuzina, Mihail, care, imediat îl forţă pe Constantin
să-l declare porphyrogennetos (Concept de legitimitate dinastică
nerestricționat de succesiunea imperială a primei naşteri) pentru a-i bloca
lui Tihomir accesul şi la tronul bulgar. Căzut de pe cal şi
imobilizat parţial, Maria îl sili pe Constantin să încoroneze pe
Mihail co-împărat la nici doi ani. In anul 1277 fu ucis în luptă
împotriva Ivailo, fiul său Mihail Asen al II-lea devenind împăratul
legitim din Bulgaria.
Tihomir rămase aşadar să întemeieze singur
„Ţară nouă” aşa cum doreau boierii olteni şi spera în
ajutorul lor. Deocamdată însă, cutuma alegerii domnului deşi era
foarte veche, era precis stabilită. Puterea voievodală ca şi
puterea domnească, se transmiteau atunci după principiile
ereditar-elective, primând primul principiu: cel care moştenea tronul
trebuia să fie de “os domnesc”. A doua regulă, să fie fi ban,
banoveţ, cneaz sau voievod peste anumite teritorii dacă ar fi dorit
tronul domnesc. Treptat, puterea devenind şi electivă, chiar şi
rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi.
Ori, Constantin şi Tihomir fuseseră confirmaţi ca valahi de
viţă domnească de însăşi arhiepiscopul din Ohrida[11].
Mai mult, acesta le recunoscuse drepturile de posesiune, zestre şi
moştenire. Şi mai mult, Constantin Tih (Tiş) dusese şi el
mari bătălii cu ungurii pentru Banatul Severinului.
Pentru moştenirea tronului Ţării basarabeşti cum se
numea Oltenia atunci[12],
Tihomir îndeplinea prima regulă[13],
a doua regulă fiind să deţină un teritoriu peste care
să fie cneaz. Bun strateg, Tihomir se căsători cu Ana, fiica lui
Bărbat[14],
fratele lui Litovoi. Care-i dădu ca zestre ginerelui său partea sa dintre
Jiu şi Olt, din dreptul Strehaiei, Tihomir devenind astfel şi cneaz.
La începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul
făcea ungerea şi încoronarea ca în cazul domnitorilor de
ţară ci alte înalte feţe bisericeşti împreună cu
boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau
parte din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea
juridică şi religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO
dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul
venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către
un înalt for local reprezentativ. În Valahia, regula era o imitare la
scară mai mică a practicilor imperiului vlaho-bulgar[15].
Pentru a deveni domn, Tihomir mai avea însă un prag neimeplinit:
să facă ţară nouă unind mai multe banate, voievodate
şi cnezate, lucru pe care-l începu Litovoi cuprinzând voievodatul de peste
Olt al lui Seneslav. Doar voievodatul fusese confirmat la Ohrida de
însăşi Th. I Lascaris (ibidem 7).
Voievodatul devenise însă tributar tătarilor pe la 1254
şi după ce Tihomir îl cuprinse în anul 1272 îi fu voievod doar un an,
până când ungurii se treziră că nu mai primeau tribut uitând de
termenul dat prin Diploma Ioaniţilor: acesta trebue să se facă
doar între 1247-1272!
Litovoi cuprindea deci Cumania nu ca ţară dependentă de
Ungaria ci ca teritoriu valah redobândit legal când la Bizanţ era un
împărat pus de cruciaţii veneneţieni, deci uns de papa de la
Roma. Pretenţia regelui ungur să-i dea lui tributul pe de-a gata,
total nemeritat, era absurdă! Prin Ordinul Ioaniţilor, ţara lui
Seneslau din Cumania plătea hospitalierilor doar 25 ani. Gâlceava se
lăsă totuşi prost în 1273, prin uciderea lui Litovoi[16]
.
Nu a existat voievodat
fără nişte reguli prestabilite sau voievodat fără
funcţii administrative, judecătoreşti, legislative sau
militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Cavalerilor
Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că
e un fals[17]
şi care este bun numai pentru faptul că ne confirmă nouă
nişte conducători valahi existenţi atunci.
Mai devreme sau mai târziu actele trebuiau însă respectate: Bărbat
primi înapoi voievodatul său la 1279, primi iar - prin diploma de la 1285
- şi partea lui Seneslav „aliquam partem de Regno nostro ultra alpes”[18]. Le ţinu până în anul 1290, când,
dând toată partea sa lui Tihomir propuse boierilor Olteni alegerea, apoi ungerea şi încoronarea ginerelui
său ca domn al Ţării basarabeşti.
Boierii
ţinură în acel an sfat: „os domnesc” Tihomir era din „două
părţi”. Una prin căsătoria lui cu fiica lui Bărbat, a
doua, tatăl lui, Constantin Tiş, fusese împărat în dinastia
asăneştilor. Se ştia că lui Ioniţă Caloianul
(1197-1207) îi pusese coaroana pe cap însăşi papa Inocenţiu al
III-lea (1198-1216) deoarece era de neam vlah, latin.
Tihomir era voievod (cneaz) peste teritoriul dintre Olt şi Jiu - în
dreptul Strehaiei - şi mai era acum şi voievod peste recentul
voievodat al lui Litovoi ce-l primise de la socrul său. Dar boierii olteni
îi confirmară lui Tihomir doar titlul de voievod peste Terra Lytua, nu
şi pe acela de domn pentru că nu făcuse „Ţară
nouă” reunind toate teritoriile basarabeşti. Voievodatul lui Seneslau
din stânga Oltului, e adevărat că fusese luat de Litovoi de la
tătari, în 1272, dar acesta fu ucis peste un an în ambuscadă
ungurească. Regatul maghiar recunoscuse lui Bărbat, la 1285, partea
lui Seneslau din Cumania, dar cu condiţia restabilirii tributului pentru ea. Una din regulile
basarabeşti de a fi ales Thomir ca domn, lipsea!
Era prea devreme în anul 1290! Regatul maghiar era încă puternic în
Cumania, iar Tihomir numit de unguri Thocomerius ţinu ambele voivodate din
stânga şi dreapta Oltului la înţelegere cu partea
tătărească. De unde şi diversiunea lui Neagu Djuvara
că Thochomerius ar fi fost un prinţ cuman venit cu hoardele mongole
iar lui fiu-său în pusese nume cuman, Basarab, tradus de acest milionar
ca „tata conducător”. Uite-aşa
se fac bani pe minciuni în România!
După ’89 bietul Djuvara, se văita că moare de foame cu cei 50 $
pensie pe munca ce-o avusese prin Africa. Dar puse la cale această bombă de presă,
mediatizată de Cristoiu şi Turcescu prin televiziune şi se
făcură toţi milionari pe lângă faptul că Djuvara se
găsi el însuşi cuman, ca să fie înrudit cu Thocomerius şi să aibă originea de
viţă nobilă, boierească[19].
Tihomir ţinu teritoriile sale până la 1310, începutul noului
veac fiind de bun augur pentru el. Fiul său împlini 20 de ani iar peste un
an, la 1301, în Ungaria se stinse dinastia lui Arpad prin moartea regelui
Andrei III. In lupta ce începu între pretendenţi, voievodatul din stânga
Oltului putea fi uşor realipit basarabilor prin susţinere politică
şi diplomaţie. Viitorul întemeietor Basarab I, ţinu partea lui
Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII,
deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de
altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în
procesul de la Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222),
primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după
căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile
ungureşti de către Tihomir şi fiul său, se lăsă
cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra
Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior
de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de
Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe
comitesa Margareta, catolică, cu
care zidi „Klosterul” din Câmpulung.
Fu nuntă vestită ajunsă la urechile boierilor şi
interpretată mai târziu ca „descălecat” al lui Negru Vodă
(altă diversiune ungurească[20]).
Iată, fiul lui Tihomir împlinise şi ultima condiţie de a face
„Ţară noao” cum zice Letopiseţul Cantacuzinesc. De aici înainte
istoria se cunoaşte, ba încă prea mult, interpretând-o fiecare cum
vrea şi pe cât a citit. Mai puţin de ce „iară şi
băsărăbeştii veniră şi se închinară” lui
„Basarab I zis Negru vodă”[21]
!
Luptele interne dure din ungurime ţinură până pe la anul
1318, în vreme ce la 1310 boierii din toate părţile valahe, inclusiv
din Ardeal, aleseră pe Basarab[22],
fiul lui Tihomir Tih, mare domn, acesta pecetluind întemeierea Ţării
Româneşti prin Bătălia de la Posada, la 1330. Pentru că se
întâmplase ceea ce acum este bine ştiut: ţii partea vreunui
politician iar după ce ajunge la putere îţi ia din salariu cum a luat
şi Carol Robert banatul Severinului ce era al basarabilor din vremea romanilor
şi chiar mai dinainte.
SA LUAM AMINTE DE ACESTI EROI AI ISTORIEI NOASTRE
Toate acestea şi mai ales bătăliile purtate atunci, ne
fac să înţelegem mai bine de ce Matei Basarab fu urmat de toţi
boierii şi fu ales de ei pentru a îndepărta pe Leon Vodă, impus
de otomani.
Ne fac să înţelegem de ce se numesc unii sohodoleni „de-ai lui
Basarabă” şi de ce au numit un deal din vestul satului „Dealul
Tihomirului”.
Şi mai înţelegem, de ce
oştenii sohodoleni care păzeau Pasul Cerna-Jiu aflat în Scocul Jiului
şi care făceau ca şi acum transhumanţă - trecând din
Oltenia în Ardeal prin Şaua Suliţi
- îl scoaseră pe Matei din Mânăstirea Tismana scăpându-l
pe acest plai de oştile lui Leon.
Oltenia a fost şi este un areal de mare patriotism a cărui
sămânţă s-a plantat de-a lungul istoriei! Aceasta este
chintesenţa articolului pe care-l publicăm.
Dacă nu ţinem seamă de istoria noastră
zbuciumată, nu vom înţelege niciodată de ce oştenii
sohodoleni n-au mai apărat pe domnul investit in funcţie ci pe
boierul care se răzvrătea contra cozii de topor a turcilor. Era
glasul profund al străbunilor care sub opresiune au voit mereu „o
ţară nouă” şi liberă!
Azi o avem! Dacă nu ne convine cum merge din cauza celor puşi
în funcție, e altceva. Totuşi, e țara noastră! Pentru că am
dat timp de secole jertfă de sânge pentru ea!
Articol
apărut şi aici: http://samanatorul.blogspot.ro/2013/06/nicolae-n-tomoniu-eroi-boieri-si.html
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Alte ARTICOLE după
6 oct. 2014
Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro