1977
D E Z V Ă L U I R I
ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI LA TISMANA
Prin anii 1975-1980, în Gorj, era în
plină glorie, "Primul-secretar cu propaganda" temutul Constantin
Drăgoescu, o namilă ce teroriza judeţul de la un capăt la altul. Cu deosebire,
îi plăcea să-şi bată joc de "cadavrele didactice",
asta era sintagma acestui Goebles al Gorjului pentru intelectualii satelor.
Sintagmă, nedespărţit glazurată cu "cei mai
puturoşi şi beţivi tovarăşi cu diplomă".
Nu era o noutate, toată nomenclatura
comunistă şcolită la „patru clase şi-o broşură”-
aşa era cunoscută printre dascăli „Academia” Ştefan
Gheorghiu - avea ură neîmpăcată pe cei cu diplome „bune”.
Bineînţeles, în urma a numeroase
invective care li se atribuiau cu
dispreţ comunist, cadrele didactice, îşi făceau meseria în
silă, conştienţi de "starea de război" ce le
fusese declarată deschis.
"Primul" Drăgoescu, avusese
şi o „reuşită” a aparatului său de represiune şi era
atât de plin de el însuşi încât, era convins că nici unul din
dascăli nu i-ar mai fi trecut prin minte să-l mintă, sau să
aibă curajul de a face un act ne conform
cu "etica şi morala
socialistă".
„Reuşita” era faptul că Securitatea
tocmai anchetase cazul învăţătorului Ion Ciuncanu din
Topeşti care "îndrăznise" să scrie Congresului
Partidului Comunist şi Marii
Adunări Naţionale, să nu-l mai aleagă pe Ceauşescu, în
funcţia de secretar general al PCR, pentru că propaganda şi
cultul pentru el şi soţie, va duce România la dezastru. După
"prelucrarea cazului" şi excluderea acestuia din partidul
comunist, "primul", era convins că multă vreme
"cadavrele didactice vor sta la locul lor".
Ori, se înşela! Tocmai această
atmosferă de siguranţă şi încredere cu care se
înconjuraseră "tovarăşii" a dus la
prăbuşirea sistemului comunist. Toţi dascălii intuiau,
că acest tam-tam era făcut tocmai pentru faptul că „orânduirea
socialistă superioară” începuse să se zdruncine.
Însăşi regimul îşi simţea slăbiciunile. Şi
trebuia să le acopere nu numai de gălăgia propagandistică
ci şi de critici virulente către acei care începeau să-şi
dea seama de realitate: intelectualii.
Cei mai
vizaţi dintre intelectuali, erau cadrele didactice. După
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, din anul 1975 de
la Helsinki, bruiajul posturilor de radio din vest încetase iar dascălii
aveau, după zeci de ani de interdicţie, acces la o informaţie
corectă. Din acel an, radiourile Europa Liberă, Vocea Americii, Vocea
Germaniei şi BBC erau ascultate zilnic.
Se credea, pe bună dreptate, că în primul rând prin
dascăli veştile se puteau răspândi în rândul maselor populare,
sau mai rău, în rândul noilor generaţii de elevi.
Conferinţa
de la Helsinki era prima mare bombă cu efect întârziat pe care comunismul
o înghiţise. Se credea că prin diverse metode intelectualii vor fi
ţinuţi totuşi în frâu iar masele populare obişnuite cu
minciuna „socialismului biruitor” vor reacţiona „invers” la ştirile
„propagandei occidentale”.
Eroare! Bomba
înghiţită de sistemul comunist la Helsinki conţinea
„adevărul”, „dreptul la adevăr” şi „corecta informare” a
cetăţenilor ţărilor semnatare.
Nu există
armă mai puternică decât adevărul! O minciună se poate
susţine numai prin alte minciuni iar un singur adevăr poate distruge
un munte de minciuni.
Adevărul pe
care-l spusese învăţătorul Ciuncanu zdruncinase mitul „epocii”
Ceauşescu.
Iată momentul când m-am hotărât să ridic
monumentul comemorativ al eroului neamului românesc şi al Tismanei,
căpitanul Ioan Neferescu.
Încă un
adevăr printre multe altele care începeau să fie spuse chiar
dacă, în acele vremuri, el era dezvăluit doar pe jumătate.
Era totuşi,
începutul sfârşitului mult trâmbiţatului „comunism atotbiruitor”.
Jumătate de adevăr şi restul pentru mai târziu
Lipsa totală de activitate a
"factorilor de răspundere" a căror singură preocupare
reală erau "şedinţele", în fapt monoloage de auto
„proslăvire” m-a făcut să întocmesc, în calitatea mea de atunci
de director de „cămin cultural”, o documentaţie în vederea
construirii unui monument comemorativ căpitanului Ioan Neferescu din Tismana.
Trebuie precizat că la Tismana,
directorul de cămin cultural nu era „un factor de răspundere” pe
„linie” politică. Se încercase cooptarea mea în „comitetul” PCR comunal
dar replica a fost promptă: ori fac activitate culturală seara la
căminul cultural, ori vin la primărie până la ora 16 „să
fac hârtii”. Cum ameninţam că în al doilea caz refuz funcţia, am
fost lăsat în pace.
Eram aşadar destul de independent
politic pentru a lua iniţiativa documentaţiei cu toate că era vorba despre fapte
petrecute "pe timpul exploatatorilor"...
Mai mult, eram convins că
"documentaţia" o să treacă prin semnături şi
ştampile, "răsfoită de ochii lumii" şi aşa
s-a şi întâmplat: "Băi, vedeţi să o faceţi cum
trebuie, ştiţi voi...".
La prima vedere totul părea în ordine
dar este de ajuns să spun că eroul Neferescu Ioan, n-a murit între
cele două războaie mondiale cum scriam eu în documentaţie
şi deja lucrurile se complică. Iar dacă adaug şi faptul
că acesta a fost arestat şi dus de comunişti la muncă
silnică, în Delta Dunării, la stuf, atunci lucrurile sunt complicate
rău. Ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi aflat adevărul? Ce
s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi scris că eroul care
ţinuse piept nemţilor la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz, fusese ucis mişeleşte
de comunişti în închisoare? Poate că nu aş fi avut
aceeaşi soartă ca el, vremurile se mai schimbaseră, dar o
soartă mult mai rea ca a învăţătorului Ciuncanu tot aş
fi avut.
Deci, pentru ca documentaţia să
treacă de semnăturile necesare, am omis voit ultima parte a
biografiei eroului. Astfel, ea a fost semnată rapid de "secretarul cu
propaganda" de atunci al comunei, Vasile Chirculescu. Acesta era atât de
mult în afara culturii, (de meserie electrician) încât, în sat fiind, ar fi
putut foarte bine să întrebe primul bătrân întâlnit în cale cine a
fost Neferescu. Ignorant însă ca şi şeful lui, "tovul"
Drăgoescu, el a semnat documentaţia fără a clipi. Probabil
că propunerea de a fi ridicat acest monument "în cinstea zilei de 23
august" l-a dat gata…
Cât despre
Drăgoescu, acesta semna documentaţiile venite din teritoriu cu cel
mai mare drag. Nu conta ce se scria în ele, ci faptul că el „Marele
Dragoescu” le semna.
Ioan Neferescu – restul de adevăr
E bine ca adevărul să fie dus
până la capăt. E bine să se ştie pentru generaţia de
mâine. Este bine să se ştie pentru istorie: căpitanului
Neferescu Ioan, erou al luptelor de la Mărăşeşti,
Mărăşti şi Oituz i-a fost pusă pe piept decoraţia
"Legiunea de onoare a Franţei" de însăşi regele
tării. Şi a fost invitat de rege, în fiecare an, să
sărbătorească la 8 noiembrie, ziua Sfinţilor Arhangheli
Mihail şi Gavril. Ori, tocmai aceste onoruri i s-au reproşat de
comunişti: după expulzarea forţată a regelui din
ţară, toţi cei din anturajul lui, dar mai ales fideli lui,
trebuiau fie lichidaţi, fie încarceraţi.
Aşa au
căzut victime, o seamă de "chiaburi şi legionari" ai
Tismanei.
Printre ei, au fost
arestaţi în lacrimile noastre de copii de atunci, popa Marcău şi
profesorul meu de istorie Dumitru Constantinescu, un patriot inimos şi de
mare suflet. Bineînţeles că şi luptătorul pentru
reîntregirea neamului, învăţătorul Ioan Neferescu a fost
arestat. Vărul său, învăţătorul Nicola Chiţiba a
fost şi el „săltat”.
In
puşcăria comunistă n-au rezistat mult: istoricul Dumitru
Contantinescu, coleg de facultate cu marii noştri istorici şi
premiant, a murit la Periprava iar Ioan Neferescu la Jilava, în 1953,
fără onoruri cum s-ar fi cuvenit. Posturile de radio naţionale
transmiteau onorurile lui Stalin.
Nutresc
speranţa că dezvăluind adevăratul destin al
căpitanului Ioan Neferescu, tinerii de mâine vor şti să
preţuiască pe acest fiu al României si erou al Tismanei.
Să nu-i uităm pe cei ce au
făcut România Mare.
Şi să nu
uităm nici faptul că unii au făcut ca astăzi România
să nu mai fie întreagă şi au terfelit în deltă eroii care
luptaseră pentru ea.
Iar dacă
treceţi pe la monumentul din Nereaz să puneţi o floare.
Profesor Nicu N Tomoniu
NOTĂ
Scrise pentru ziare, în zilele
Crăciunului 1989, imediat după executarea lui Ceauşescu, aceste
dezvăluiri n-au fost publicate niciodată.
Era prea devreme?
Poate că şi acum. După
momentele de derută de după 1989, iată-i pe „primii”
comunişti revenind proaspăt vopsiţi în vechile posturi.
Sau în imediata vecinătate a celor
care ne conduc astăzi.
Comuniştii mânjiţi de sângele
lui Neferescu, sângele popii Marcău şi al dascălului Dumitru,
încă trăiesc!
Autor: profesor Nicu N. Tomoniu, fondator Tomoniu – Pagina personala
Eroii Tismanei - Cititi toate articolele privind pe Ion Neferescu si alti eroi