Oraşul Tismana şi satul Tismana: statutul
lor de-a lungul istoriei
Cap. I. Necesitatea
detalierii documentelor istorice care atestă statutul
localităţii Tismana.
§1.1. Confuzii datorită unor documente false
In volumul I al „Monografiei
oraşului Tismana”[1] s-a
arătat succint când a fost Tismana de-a lungul timpului, respectiv, târg,
oraş, cetate, târg, comună reşedinţă de plasă,
staţiune climaterică, comună şi, în final, prin referendum
local, validat oraş în anul 2004. Această ordine este dată de documente
istorice certe ce nu pot fi tăgăduite. Şi totuşi, mai
găsim amatori de senzaţional ieftin, care din dorinţa lor de
afirmare cred că pot aduce îndreptări istoriografiei noastre. Pe
lângă aceştia au căzut în plasa „documentelor false” despre
Tismana şi istorici, de la cei de duzină până la membrii mai
vechi ai Academiei Române. Ultimii, pot fi scuzaţi! Ei n-au trăit
vremurile când cercetătorii de istorie de după ei au dat un verdict
clar: diplomele date de împăratul Sigismund la Vodiţa (sic!) şi
în alte părţi, din datele de 14 iulie 1418, 29 septembrie şi 28
octombrie 1420, apoi 28 octombrie 1429 şi diplomele date de Ioan Corvin de
Uniade, voevodul Transilvaniei, la 20 oct. 1444, sunt false![2].
Consecinţele pentru
istoriografia română au fost dramatice pentru că secretul falsului a
fost foarte bine păstrat şi acest fapt a avut repercusiuni asupra
scrierilor istoricilor români care le-au luat de bune. Doar marele istoric N.
Iorga, utilizând diploma lui Sigismund I din 14 iulie 1418, scrie: „Se poate să fie o
falşificaţie a călugărilor”. In diplomele false erau
trecute sate, moşii vechi şi teritorii boiereşti în jurisdicţia
m-rii Tismana, fapt ce a dus ulterior la multe procese ale moşnenilor.[3]
Cele mai grave prejudicii aduse
istoriei noastre sunt însă cele legate de bănii şi
funcţiunea de ban. (BAN.—-Demnitar
sau dregător vechiu al Ţării Româneşti, cel dintâi dintre
boeri, aflat printre sfetnicii Domnului de la finele sec. 14 (1391).
Funcţiunea de Ban (împrumutat dela Unguri şi privit ca o urmare a B.
de Severin) a fost prob. înfinţată spre mijlocul sec. 14 (poate de
Basarab Voev ), atunci când teritoriul oltean al Banatului (Mehedinţi)
rămăsese în stăpânirea Domnului român, Banul fiind trimesul sau
reprezentantul acestuia la marginea de apus a Ţ.- Rom. peste o parte din
Oltenia (Mehedinţi şi Jiu). — Timp de câteva decenii după 1420,
nu mai întâlnim Bani în sfaturile domneşti. Cu titlul de „Ban de JIU"
reapăru la 1460, apoi de „MARE BAN", la sfârşitul veacului, când
pare a fi hărăzit de Vlad Vodă după 1490, neamului boerilor
de la Craiova, înrudiţi cu casa domnească, menţinându-se în
descendenţa lor până spre sfârşitul sec. 16.[4])
A se vedea şi imaginea.
Spre
exemplu, din pricina diplomelor false făcute de unguri, care amintesc de
„judeţul Jaleşului” unde fusese pus în scaun un ban unguresc, se face
confuzie între Banii de Tismana şi Banii de Târgu Jiu. Şi
anume, dacă fusese uns un ban pe Jaleş, unde era şi moşia
Clarei, soţia
unguroaică a lui Nicolae Alexandru (1352-1364) s-a tras concluzia că
scaunul băniei era Târgu Jiu şi nu la Tismana, moşia fiind mai
aproape de Jiu decât de Tismana care era legată istoriceşte de
Severin. După documente, în realitate, scaunul Banatului de Severin se mută în sec.
15, mai întâi la Tismana, apoi în sec. 16 la Strehaia, la Banii de
Mehedinţi şi în fine, la Craiova în sec. 17, când
unii din cârmuitorii judeţelor din Oltenia care aveau titlu de ban,
ţineau de Marele Ban al Craiovei. În funcţie de unde aveau scaunul,
Banii de Jiu s-au numit uneori Bani de Tismana iar până la jumătatea
sec. 16, au alternat numele cu cel de Ban de Craiova[5].
Documentul din anul 1454[6],
amintit în imagine pentru BAN DE TISMANA, este de fapt doc. 124[7], Radu
cel Frumos scriind în acesta şi despre banul de la Tismana: „Şi să nu cuteze să împiedice
acele sate, nici sudeţ, nici banul Tismenii, nici vreunul dintre birari, pentru că cine
i-ar împiedica chiar şi cu un fir de păr, unul ca acela va primi mare
rău şi urgie de la domnia mea.”
§1.2. Documente insuficient cercetate
Tot în volumul I al „Monografiei
oraşului Tismana”[8], se
dă şi un citat din „Istoria Gorjului”, autor Vasile
Cărăbiş: „1491 Satul
Tismana este cunoscut ca "oraşul de la Tismana" în documentele
din 3 septembrie 1491, si din 11 ianuarie 1535. Din cauza reşedinţei
banilor de aici din sec. XV si XVI, mănăstirea Tismana era
întărită ca o cetate. In realitate, satul Tismana n-a fost nici târg,
nici oraş. Documentele până si după datele amintite nu-l
menţionează decât ca sat.(Cărăbiş)”.
Nu ştim ce documente a
citit dl Cărăbiş[9] dar
se contrazice singur: în prima parte a citatului se spune că satul Tismana
„era cunoscut” ca oraş, aminteşte şi documentele, pentru ca în
final să afirme că „satul
Tismana n-a fost nici târg, nici oraş”! Apoi întăreşte
această falsă judecată, afirmând că alte documente care
afirmă că Tismana era oraş, nu mai există. O afirmaţie
foarte riscantă pentru un istoric! Iţi trebuie şapte vieţi,
aidoma lui Făt Frumos, pentru a citi doar toate documentele istorice
referitoare la Tismana, existente în Biblioteca Metropolitană
Bucureşti[10],
spre exemplu. Mai mult, trebuie să ştii exact ce cauţi, şi
anume, când
şi unde era localizat oraşul Tismana în evul mediu şi unde şi când s-a
dezvoltat mai târziu satul Tismana, găsindu-l în acest mileniu
comună, apoi oraş. Iar despre târg, e vorba tot de insuficientă
documentare. Dacă n-ai citit seriile „Călători străini în
Ţara Românească” unde se poate afla cel mai lesne că Tismana a
fost şi târg, înseamnă că nici alte documente ale istoriografiei
noastre n-ai citit. După mărturia unui mare cărturar străin[11], din
târgul de la Tismana acesta s-a întors în ţara lui cu două butoaie de castan pe care le cumpărase
din acel târg. Mai mult, Tismana a fost târg, chiar dinainte de a fi
căutat locul cascadelor de către Sf.
Nicodim. Nedeile geto-dace dedicate cultului mamei se organizau cu
târguri încă din preistorie aşa cum se arată în monografii[12].
Tot târg
găsim Tismana şi în dicţionarele mai vechi sau mai noi din regat[13].
În dicţionarele istorice,
arheologice şi geografice ale Academiei Române, şi de altfel, în
hrisoavele domnitorilor găsim mânăstirea Tismana ca cetate[14].
Dar dl. Cărăbiş şi
alţi istorici ce s-au ocupat de istoria Gorjului pot fi totuşi
scuzaţi! Pentru că, nici dânsul şi niciun alt istoric, nu pot
răzbi în realitatea istorică a unei localităţii dacă
nu eşti tu însuşi un erudit local care s-a preocupat de istoria
locurilor în care trăieşti. Învăţătorii, popii,
alţi lideri din Tismana au strâns documente, au scris de-a lungul vremii
ce cunoşteau de la cei mai bătrâni şi au adunat articole despre
localitatea lor de prin presa vremii. Pe caiete, au scris
învăţătorii Aurel Cocârlă şi Nicola Chiţiba
istoria şcolii. Pe carneţele, au descris inv. Ion Aurariu şi
pictorul Ghiţă Barbu Bărbulescu viaţa lor din timpul
războiului dus de Carol I pentru reîntregirea neamului.
Istoricii
locuind în alte localităţi decât Tismana nu au acces la aceea istorie
scrisă şi orală intrată în spontanul localnicilor de la o
generaţie la alta. Mulţi bătrâni
îşi amintesc că bunicii lor le spuneau că în jur erau
puţine case, iar Tismana avea puţini locuitori. Secole mai înainte,
însăşi hrisovul lui Dan-Vodă din 3 oct. 1385[15]
dăruieşte mânăstirii Tismana nu satul Tismana ci „dvoiu stranu eliko vî ligaceşkoi i ruşesco”
care nu a fost tradusă corect în forma „pe ambele
părţi cât a fost ligăşească şi ruşească” . În realitate, e vorba de „două ţinuturi”
, strana=ţară, una fiind zona numită şi azi
Ruşeaţă, cuprinzând fâneţele şi viile de la poalele
dealului Gorgan cu argila lui roşie (prelungire a filonului de aramă
de la Bratilovo) bogată în cupru şi zona dealurilor păduroase de
lângă pădurea Sârbşori (azi Şarşori sau
Şerşori) legate (cuvântul slavon liga=uniune, ligă, alipire) de
marea pădure Dumbrava.[16]
Unii istorici spun că ar fi prima delimitare de moşie în Ţara
Românească. În fapt, este vorba de o trecere de la două
ţinuturi, la moşii recunoscute de basarabi şi aflate sub
oblăduirea unor bani/pârcălabi[17]/,
găsind în documente formula „Ligăşeasca” şi „Ruşeasca”[18]
ceea ce presupune o zonă formată din forme diferite de relief şi
folosinţă: pădure, fâneaţă, arabil ş.a.m.d.
-
pagina 78
-
pagina 121
Documentul confirmă zona lipită de
pădure[19],
„Ligă-ceasca”, se mai numea şi „Zigă[20]-ceasca”,
ca urmare a locuirii aci a urmaşilor ţiganilor, robi ai
mânăstirii, deveniţi fierari, potcovari, sobari,
cărămidari, zidari. Zigăceasca cuprindea şi o zonă
locuită, partea dreaptă din albia râului Tismana, la ieşirea
acestuia din defileul Văii Tismana. Partea aceasta s-a numit Mahalaua
Tismenii iar oraşul reşedinţă a banilor de Tismana începea
de la această zonă pe întreg Defileul Văii Tismana, inclusiv
mânăstirea. Acesta este oraşul
din sec. XV-XVI care s-a dezvoltat inclusiv în
prima ocupaţie austriacă 1718-1739 iar satul Tismana s-a dezvoltat de la acest oraş, spre
sud, până în lunca actuală a recentului declarat oraş,
oraşul Tismana cuprinzând satele Ungureni şi Ciocârlii (vechiul
Sârbşori).
Despre vechiul oraş Tismana,
reşedinţă a banilor de Tismana, DRH, doc. 228[21],
spune: 1491 (7000), septembrie 3, Bucureşti. Vlad Călugărul
voievod întăreşte m-rii Tismana satele: Bahna, Petroviţa,
Ploştina, parte din Farcaşeşti şi Brătieştii.
"...Iar
ce au luat turcii sau ungurii, iar domnia mea nu avem ce face, iar ce se va
găsi sub stăpânirea domniei mele în Ţara Românească, iar
domnia mea cu acele averi, cu toate, am dăruit iarăşi sfânta
mânăstire, ca să şi le stăpâneasca călugării
şi am spus fiecărui om care tine ocină de la sfânta
mânăstire ca aceştia să se adune în oraş în Tismana înaintea
cinstiţilor bani ai domniei mele, înaintea jupanului Deatco şi a
jupanului Deadiul si a jupanului Diicul si a jupanului Dragomir, ca să
poruncească tuturor oamenilor să se ferească de ocinile
mânăstireşti, de mori şi de livezi şi de munţi şi
de vaduri de moară şi de toate câte au ţinut călugării
din zilele fratelui domniei mele, Io Radul voievod, şi până ce a dat
Dumnezeu domniei mele Ţara Româneasca, iar ei să şi le ţie
slobozi până în veci."
Domnitorul precizează aici cei
patru Bani de Tismana, la 1491: Deatco, Deadiul,
Diicul, Dragomir. (În
imagine, oraşul Tismana în sec.
XVII-XVIII)
Membrii familiilor Dragomir[22]
făceau parte din familiile boiereşti încă din vremea lui
Vladislav I. Ei erau numiţi de domn fie bani în sfaturile domneşti,
fie spătari, fie sfetnici iar Marele Ban al Craiovei avea atunci, ca
locţiitor al Domnului, pentru Oltenia întreagă, delegare de drepturi
suverane (guvernare, judecată, ridicare de oşti). Apoi, printre
boierii glogoveni găsim şi pe Dragomir Roşul de la Glogova, Ban
de Jiu şi de Tismana în anii 1405.[23]
Şi urmaşii lui Diicul fac parte din marile familii boieresti. Unul
din ei va fi spătarul lui Matei Voevod. La 1653, Vasile Lupu se bate cu
Diicul la Focşani. Până la Unire (1859), oraşul fiind
despărţit de o gârlă a Milcovului, o parte ţinea de
Moldova, alta de Ţara Românească. Din sec. XVII, puterea banului
începe să scadă, de la cel mai înalt rang boieresc, rămâne
după unire numai un titlu onor.
Tismana nu era importantă în sec. XV-XVI doar
ca oraş, fiind reşedinţa banilor de Tismana. La rândul ei,
Mânăstirea Tismana era la 1530 şi arhimandrie conform actului dat de
Vlad Înecatul la 16 nov.: „"... fiul bunului şi preamarelui Vlad
voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri
arhimandria Tismana, ca să-i fie satul anume Turcenii
toţi, pentru că i-a dăruit răposatul jupan Pîrvul banul, ca
să-i fie pomană în veci."
La 11 ian. 1535[24],
Vlad Vintilă dă Mânăstirii Tismana drepturile
oraşului Tismana, ca urmare a
vânzării în fals Mânăstirii Bistriţa a oraşului Tismana, de
către Vâlsan logofăt. Ca pedeapsă, Vlad Vintilă Vodă,
fiul marelui Radu Vodă dă poruncă să-i fie dat
Mânăstirii Bistriţa, ca recompensă, chiar satul logofătului
Vâlsan şi anume Corlate, de ocină şi ohabă : „Iar dupa
aceea, au avut pîră sfînta mănăstire de la Bistriţa cu
sfînta mănăstire de la Tismana înaintea domniei mele, pentru Tismana.
Iar domnia mea am scăzut Bistriţei, din oraş de la Tismana, de
am dat sfintei mănăstiri de la Tismana. Iar pentru că am
scăzut sfintei mănăstiri din oraş de la Tismana, iar domnia
mea am socotit şi am cercetat cu cinstiţii dregători ai domniei
mele, de am miluit sfînta mănăstire de la Bistriţa cu satul lui
Vilsan logofăt, care este mai sus scris, pentru că Vîlsan
logofăt a pierit cu rea hiclenie faţă de domnia mea.”
Iată cum se făcea dreptate în acel secol şi cum „piereau”
logofeţii „hicleni” fără prea multe
tărăgănări !
Aşadar în oraşul Tismana al sec. XV-XVII,
Mânăstirea Tismana era mânăstire domnească, arhimandrie, care
fusese înzestrată de domnitori cu sate, silişti, bălţi,
gârle, vămi de peşte, cârmă şi perperi de car,
imunităţi, drept de slobozie, drepturi din pescuit şi din
păscutul vitelor, drepturi din vămile Calafat, Diiu (Vadul Diiului,
Vidin), Vâlcan (vama Porţile de Fier, schelă la Dunăre), drept
de pescuit rezervat m-rii Tismana pe râul montan (numit la începutul sec. XX,
Dorna - apă învolburată - de către G. Coşbuc).
Începând de la mijlocul sec. XV, din perioada când
Tismana era reşedinţa banilor şi până în secolul VI,
principalele oraşe ale Ţării Româneşti erau:
Bucureşti, Calafat, Câmpulung, Craiova, Curtea de Argeş,
Gherghiţa, Oraşul de Floci[25],
Piteşti, Râmnic, Severin, Slatina, Tismana[26], Târgovişte.
§1.3. Satul Tismana din
vremea domnitorilor basarabi şi după aceea
Despre satul Tismana nu se aminteşte în
hrisoavele domneşti decât în 3 Aprilie 1480[27]
când satul Tismana nu era încă în stăpânirea m-rii Tismana, căci
la acea dată posesiunea mănăstirii se întindea: «începând dela satul Tismana, dela Stâlpul Scurtului pe ambele laturi în sus până la
munţi, unde este hotarul mănăstirii». Satul Tismana va fi dat în stăpânire mânăstirii
la 1 iunie 1483, prin hrisov egumenului Matei: „Iată şi eu, dorind să stau în dreapta tatălui
şi căzind către însuşi stăpînul Hristos
împăratul, Dumnezeul nostru şi preacurata lui maică, care este hramul sfintei
sale uspenii (adormiri), cel de la
Tismeanea şi am dăruit acest
atotcinstit, cu frumoasă faţă, preacinstit, care este deasupra
tuturor cinstelor şi darurilor, acest de faţă hrisov al domniei
mele rugătorilor domniei mele egumenului ieromonah Matei şi tuturor
fraţilor ce trăiesc în acel sfînt locaş, ca să le fie
ocinele anume: Tismeana de pe amîndouă părţile rîului
Tismenii şi Pocruia cu tot hotarul
şi Godineştii toţi cu tot hotarul şi Sîrbşorii
toţi cu hotarul şi Ohaba toată cu hotarul, pentru că a cumpărat
jupan Vintilă logofăt de Ia Stanciul Cortofleş, pentru 160 de
fiorini; după aceea am dăruit domnia mea şi partea lui Dobrovoe
şi a Iui Dragomir, ca să fie pentru sufletul părinţilor
domniei mele şi pentru sănătatea domniei mele.”
În realitate, vechiul sat Tismana
nu se poate localiza însă în perimetrul său din ultimele secole,
pentru că bătrânii de prin anii 1900 ştiau de la bunicii şi
străbunicii lor că primele bordeie şi case din lemn ale Tismanei
erau puţine şi, cum am arătat mai sus, pe lângă păduri:
Ruşeasca, din dealul Gorgan şi Sârbşori (azi dispărut,
rămânând doar pădurea cu denumirea)[28].
Locuitorii de pe laturile râului Tismana trăiau acum câteva secole în mod
primitiv, case din cărămidă erau doar pe Valea Tismanei, câteva
la ieşirea în poiana dinspre sud din trecătoarea mânăstirii
numită până târziu, prin 1925, luncă[29]
şi alte câteva case, ce se găseau la ieşirea din vale, în
depresiunea Tismana.
Pe malul drept al Tismanei spre
Ruşeaţă erau câteva bordeie ale oierilor iar lângă râu
şi-au construit case, unele din cărămidă nearsă,
urmaşii ţiganilor despre care scria Dan I Vodă în hrisovul
său[30],
zona fiind numită până în secolul trecut Mahalaua[31]
„Tismenii” şi nu a „Tismanei”
pentru a se lega numele sălaşelor[32]
de ţiganii de mănăstire, unde ei fuseseră robi până la
desfiinţarea robiei[33]
la 8/20 februarie 1856.
Pe la începutul secolului XIX, în
avalul râului Tismana, unde azi este centrul oraşului, încep
să-şi construiască case şi salariaţii în funcţii
publice lotizându-se o parte din lunca Depresiunii Tismana. Zona se va numi
„Mahalaua Prundu” iar primele case vor fi construite de dascăli, popi,
negustori, meseriaşi înstăriţi. Întâlnim iar cuvântul „mahala”
ceea ce dovedeşte că satul nou din Prund, care lua fiinţă
la aceea vreme, era o periferie a oraşului ce se localiza în spaţiul
depresiunii Tismana,
adiacent defileului mânăstirii. Aşa se explică faptul că documentul din 11
ian. 1535 al lui Vlad Vintilă, vorbeşte de oraşul Tismana, pe când, doar la un an distanţă (1536),
ianuarie 8, (Bucureşti), Radul Voievod adaugă la danii satul Tismana şi alte sate înconjurătoare: "Din mila Iui Dumnezeu, Io Radul voievod şi domn. Dă
domnia mea, sfintei mănăstiri de la Tismana, ca să-i fie satele
anume: Tismana şi Pirîul şi Topeştii şi Pocruia şi
Podenii în pace şi slobode de toate slujbele şi dăjdiile şi
muncile domniei mele, ca la nici o treabă a domniei mele să nu
lucreze niciodată, nici gloabe, nici deşugubine să nu
tragă, nici om legat să nu care, nici cai de olac să nu li se
ia, pentru că i-am iertat domnia mea." Cu alte cuvinte,
fuseseră date mânăstirii Tismana satele din jurul ei, inclusiv noul
sat ce se dezvoltase în Mahalaua Prundu şi care va fi numit de-aici
înainte satul Tismana, localitate de sine
stătătoare aşa cum erau şi celelalte amintite în document.
Din ianuarie 1535 şi până
în ianuarie anul următor, vedem că la domnie lucrurile se
schimbă: în locul lui Vlad Vintilă voievod vine domn Radul voievod.
Ultimul, confirmă clar dania predecesorului său pentru mânăstirea
Tismana şi o delimitează atât de oraşul Tismana cât şi de
noul sat Tismana din Prund. Sintagma „am
scăzut Bistriţei, din oraş de la Tismana, de am dat sfintei
mănăstiri de la Tismana” nu
era cea mai potrivită formulare, mânăstirea Tismana viind
declarată pe veci samovlastie încă de pe vremea lui Nicodim. Ea era o
ctitorie de sine stătătoare şi nu ţinea ierarhic nici de
oraşul Tismana, nici de satul Tismana cel nou, abia incipient şi
fără putere legislativă, nici de judeţul Jiului şi
nici măcar de domnul însuşi aşa cum se lăsase în hrisov: „Către acestea
mai porunceşte Domnia Mea, ca călugării din ambele
mânăstiri,(Tismana şi Vodiţa) să
fie de sine stătători,
şi după moartea actualului lor stariţ, nimeni
să nu le pună alt stariţ, nici eu însumi Voievodul Dan, nici altcineva
din urmaşii mei, ca să nu se strice
regula şi tradiţia lui Nicodim şi porunca Mea, căci cine va
cuteza a strica ceva din acestea, sau a schimba în rău, să fie
blestemat de către Domnul D-zeu, a tot ţiitorul şi de către
prea curata Născătoare de D-zeu şi de către toţi
sfinţii, şi să fie părtaş cu toţi aceia ce s-au
lepădat de D-zeu şi l-au trădat la moarte. Toate acestea s-au
scris în Argeş din porunca Domnului, Voievod Dan, anul 6894, indictionul 9, al lunei octombrie ziua
3".
Ca urmare, Radul voievod vine
să precizeze lucrurile legate de pâra mânăstirii Tismana contra
mânăstirii Bistriţa, nu dând din
oraş de la
Tismana ci ocinele, bucăţile de pământ stăpânite cu drept
de moştenire, Ruşeaţa şi Ligăceasca. În actul dat în 1536,
aprilie 18, Bucureşti, se spune: „Io
Radul voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui
şi preabunului Radul voievod. Dă domnia mea această poruncă
a domniei mele sfintei mănăstiri căreia îi este hramul sfinta
uspenie, cea de la Tismana, rugătorilor domniei mele, egumenului ieromonah
Ilarion şi tuturor fraţilor care se află în acel sfint
lăcaş, ca să le fie ocina anume Tismana din amîndouă
părţile riului Tismana şi Pocruia, cu tot hotarul.
Şi astfel au avut pîră înaintea domniei mele cu călugării
de la Bistriţa pentru acea ocină mai sus-scrisă. Şi am
cercetat şi am judecat domnia mea cu toţi cinstiţii
dregători ai domniei mele şi am aflat domnia mea că acea
ocină este veche şi dreaptă şi dedină a sfintei
mănăstiri de la Tismana, iar călugării de la Bistriţa
au rămas de lege dinaintea domniei mele. De aceea, am dat şi domnia
mea sfintei mănăstiri de la Tismana, ca să-i fie ocină
şi ohabă ca şi mai înainte.” Radul voievod, cu mare cinste pentru moşul
său Dan Vodă, pune martori pe cele mai mari personalităţi
ale vremii: mitropolitul chir Varlam şi jupan Drăghici fost vornic
şi jupan Şerban mare ban al Craiovei şi jupan Vintilă mare
vornic şi jupan Vlaicul mare logofăt şi jupan Drăghici
spătar şi Udrişte vistier şi Staico comis şi Stroe
paharnic şi Dragul stolnic şi Badea postelnic.
Din acel moment delimitările de ierarhii
administrative de la Tismana erau pecetluite, existente fiind trei
entităţi: mânăstirea, oraşul şi satul. Cu precizarea
că mânăstirea a fost organizată vremelnic cetate când vremurile
erau mai tulburi iar oraşul era târg şi în evul mediu târziu.
Cât despre satul Tismana, cuprindea
zona „liniei”, adică a şoselei principale, cât şi
sălaşele de ţigani de lângă râu împreună cu bordeiele
de pe dealuri. Bordeiele din sec. XV-XVII, erau amenajate fie în movile de
pământ, fie construite cu nuiele împletite şi spoite cu
încărcătură de argilă amestecată cu nisip. Unele
bordeie aveau ca structură de rezistenţă bârne cioplite, altele
erau construite în întregime din stejar. Ferestrele erau de meşterite din
şipci de lemn ce întindeau ca „geam” o băşică de bou,
prelucrată astfel încât să lase înăuntru cât mai mult din lumina
zilei. Bordeiele au fost folosite de populaţia săracă chiar şi
în anul în 1864, când, ca urmare a Legii Instrucţiunii din acel an,
dezvoltarea învăţământului nostru primar se punea pe temelia
principiilor obligativităţii şi gratuităţii. La
Tismana şcolile erau din lemn însă multe din şcolile din satele
judeţului erau din nuiele, de pildă şcoala Racoţi care
ţinea atunci de comuna Godineşti.
Legea
Instrucţiunii Publice şi alte legi privind asistenţa
medicală, veterinară, ocrotirea pădurii, ş.a.m.d. din sec.
al XIX-lea au dus însă la un reviriment al construcţiei de
locuinţe noi şi solide, din lemn sau cărămidă. În
paralel, nevoia satului de învăţători, revizori şcolari,
popi, cântăreţi, poliţişti, veterinari, medici şi alte
categorii sociale, a dus la un flux de familii imigrante din alte sate vecine.
Primii dascăli şi popi imigranţi în satul Tismana, vin aici, mai
ales, ca urmare a prevederilor
Regulamentului Organic, intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara
Românească, şi prin care, şcoala devine o instituţie de
stat. Din Pocruia vine în anul 1835 Răspopa Nicolae[34]
(Popescu?) ca învăţător la şcoala particulară Tismana,
tocmit de părintele Spiridon, economul Mânăstirii Tismana. Tot din
Pocruia vin Popa Matei Popescu cu preoteasa Ana, ctitorii bisericii din
Mahalaua Prundu (sfinţită 1834, reconstruită 1885) şi fiul
lor Gheorghe Popescu[35],
(n.1825?) învăţător în anul 1865, folosind o sală a
primăriei Tismana (primăria veche). Din Topeşti, vine
dascăl la Tismana, Ion Lascu Neferescu ce foloseşte o încăpere
casa din Tismana, a soţiei, ca a doua sală de clasă, pe
lângă sala de clasă din primărie. Îşi va căsători
fiul Ion Neferescu, tot învăţător, cu Tanţa D. Popescu,
fiica învăţătorului Dumitru Gh. Popescu, bunic fiind Gheorghe
Popescu, învăţător. Se observă cum arborele genealogic al
Popeştilor cuprinde dăscălimea sfârşitului de secol al
XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea şi acest arbore se va perpetua cu
noi învăţători şi profesori, de ambele sexe şi
educatoare.
Ca urmare, nu putem vorbi de dezvoltarea
satului Tismana apropiat de configuraţia reşedinţei de
comună din perioada comunistă, decât după delimitarea din 1536 a
lui Radul voievod. Deci, statutul de oraş din timpul domnitorilor basarabi
şi după aceea, respectiv între anii 1491-1535 şi puţin
după aceea, nu s-a referit niciodată la satul Tismana din vatra
actuală ci la partea lui nordică din apropierea mânăstirii.
Locuitorilor satului Tismana li se construieşte o biserică de
către Nicodim Curpeneanu ieromonahul în anul 1720 (transformată 1807,
zugrăvită 1815, reparată 1907). Când satul se dezvoltă
şi în Mahalaua Prundu, se sfinţeşte şi noua lor
biserică, la 1834. Ungurenilor li se construieşte în Dealul Perilor o
biserică din lemn la 1825, reconstruită de zid în anul 1922, cu
hramul „Sf. Voievozi” iar oierii din Ciocârlii (Sărbşori, mai târziu
Cot) sunt arondaţi bisericii „Sf. Nicolae” din Vânăta, adusă de
la Seuca în anul 1840.
Dezvoltarea satului Tismana în sec.
al XIX-lea atrage după sine numirea lui ca reşedinţă de plasă în anul 1908 şi reconfirmat la 1 aprilie 1910 prin
„Lege pentru modificarea legii de
organizare a comunelor rurale şi administrarea plăţilor”. Ea a fost publicată în „Monitorul
oficial” nr. 1 din 1 aprilie 1910, a fost votată împreună cu
tablourile anexate (un detaliu în imagine) de Senat în şedinţa de la
30 martie 1910, iar la cameră în aceea de la 31 martie 1910. Legea modifica „Legea pentru organizarea comunelor rurale şi administrarea
plăşilor” din
29 aprilie 1908. De Plasa Tismana ţineau comunele: Câlnicu, Celei,
Ciuperceni, Godineşti, Pârău, Peşteana, Pestişani, Pocruia,
Tismana, Topeşti. Şi înainte de aceste legi, Tismana se ocupa
organizatoric prin „ordin către prefecţi” de comunele în subordine încă
din 28 martie 1901.
În privinţa judecătoriei
rurale, comuna Tismana era arondată de la 15 aprilie 1910, Judecătoriei
rurale Brădiceni, din care făceau parte comunele: Brădiceni, Arcani,
Bâlta, Celeiu, Dobriţa, Godineşti, Leleşti, Peştişani,
Pocruia, Runcu, Stroeşti, Tismana, Topeşti.
După război, comunele din
Plasa Tismana vor trece de Plasa Brădiceni. În anul 1924, situaţia
comunelor din jurul Tismanei era următoarea: comuna Celeiu, cu 2714
locuitori ţinea trei sate, Celeiu, Costeni, Racoţi şi
cătunul Hăieşti, primar P.I. Cernăianu, notar I. N.
Nimară; comuna Pocruia, cu 2360 locuitori ţinea satele Isvarna,
Pocruia, Sohodolu, primar N. Gh. Cocină, notar Ieleanu Grig.; comuna Tismana,
cu 1700 locuitori, ţinea satele Tismana şi Vânăta, primar
Ghiţă Bărbulescu, notar Gh. Popescu; comuna Topeşti, cu
1456 locuitori, ţinea satele Topeşti şi Gornoviţa, primar
Vasile Ciuncanu, notar Ştef. Marica.
§1.4. Ungurenii satului Tismana.
Păstoritul, ciobănia,
au fost preocupările cele mai vechi ale poporului nostru iar oierii
şi ciobanii lor au fost cei mai liberi locuitori ai arealului românesc,
din şi de pe lângă, Munţii Carpaţi şi Apuseni şi
dealurile dobrogene. Sărbătoarea coborârii oilor de la munte se
făcea şi înainte de a construi Nicodim prima lui biserica din lemn de
tis la Tismana, către 1364, iar târgul de la 15 august din poiana
alăturată dăinuia încă din preistorie. Vechimea
păstoritului o confirmă limba latină şi
străromână a vocabularului ciobănesc: curastră, chiag,
staur, scutar, stână, căciulă, cergă, fluier, mioară,
noatin, capră, berbec pe lângă cunoscutele brânză, rânză,
barză, strungă, urdă, păstrate de la daci.
Despre păstori se aduce
vorba şi în zâzania teritorială între Basarab întemeietorul şi
regele ungur „Spuneţi-i lui Basarab
că el e păstorul oilor mele şi din Severin de barbă îl voi
scoate” şi conflictul se pecetluieşte în vremea basarabilor. Iar
diversiunea aceasta ungurească cu românii păstori
rătăcitori era să-l coste viaţa pe Carol Robert de Anjou în
Bătălia de la Posada, pe care a pierdut-o în anul 1330. După
Posada, teritoriul oltean al Banatului (Mehedinţi) rămâne în
stăpânirea Domnului român. Ceea ce arată un popor bine structurat
şi nicidecum voiajor: „Ştiinţa istorică
modernă a dovedit deplin, că noi n-am fost un popor veşnic
călător după nevoile schimbătoare ale turmelor, ci un popor
care niciodată n-a părăsit pământul pe care-l stăpâneşte
acum, deci un popor stabil, ocupându-se în marea lui majoritate cu agricultura
şi numai o mică parte cu păstoritul.”[36]
Ungurenii Tismanei au fost
puţini la început. La fel ca locuitorii satului Tismana, care avea abia în
anul 1924, 1700 de locuitori împreună cu Vânăta, dicţionarele[37]
menţionând în anul 1392, în vremea
lui Mircea cel Bătrân (cel Mare), doar 370 de locuitori. 
Dacă ar fi să facem
socoteala conform documentelor, Nicodim venise la Vodiţa cu o ceată
de călugări sârbi, să zicem 10; călugări autohtoni au fost
tot timpul în sec. XIV-XV, circa 30; copiştii şi
învăţăceii lor circa 10; ţiganii robi care au construit
biserica mânăstirii în circa doi ani, cam 150 (vezi notele de subsol 24, 25 ). Mai rămân 170 de locuitori,
din care, numai ungurenii din Ungureni, cu 12 case, şi cei din
Sârbşori ar fi pe puţin 100 locuitori deoarece familiile de oieri
şi ciobanii lor aveau mulţi copii. Întreruperea sarcinii era
exclusă la vremea aceea, şi moraliceşte, şi creştineşte
fiind socotită crimă.
Refăcând
genealogia unei familii, şi anume, a lui Mitică Vlăduţ din
satul Ungureni, aflăm când s-au instalat aici alte familii de ungureni pe
lângă familiile din circa 12 case din vechea vatră a satului care
existau deja. Oieri noi veniţi au fost din Transilvania, Câmpia Banatului,
Câmpia Strehaiei, Brebena Mehedinţului şi Novaci. Istoria
narativă a lui Mitică Vlăduţ provine de la maică-sa
Maria Gârleanu (Vlăduţ). Mitică Vlăduţ
povesteşte: „Mama mea, a trăit
92 ani şi la rândul ei, cunoştea „toată povestea” de la bunicul
ei Ion Gârleanu, ce o reţinuse de la străbunicul Mariei, Simion
Dâncanu care vine din satul Dâncu din zona Clujului împreună cu tatăl
lui, pe nume Truşcă. Şi pe Simion îl chema tot Truşcă
dar ca să nu-l mai urmărească cei din imperiu, să dea
dări ori să-l ia la oaste austriecii, şi-a schimbat numele
după al satului. Amândoi vin în Ungureni, după ce au stat
ascunşi în munţi, cu 600 de oi, 12 cai, pe care i-a înmulţit în
câţiva ani la 40. În Ungureni, nu erau decât 12 case. Toate casele erau
din lemn şi cu geamuri mici cu băşici de oaie în loc de geam.
Iar stră-străbunicul meu a făcut prima casă de aici, tot
din bârne dar cu giurgiuvele din geam. Era singura din sat, iar mai târziu,
când au venit ai lu’ Tabără (Galeţeştii) de pe Cerna, au
făcut şi ei casă cu geamuri din sticlă. Ai lu’
Tabără erau oieri harnici şi vânjoşi dar Petrilică,
şi mai vânjos, a făcut numai prostii! A intrat călare pe cal în
crâşma lui Serafim Popescu, miliţia i-a pus cătuşele, a cerut
să-l dezlege că face treaba mare, a aruncat nevoile în capul miliţienilor
şi a fugit[38].
El a fost contemporan cu noi dar mult înainte de primul război mondial a
venit aici, aşa cum am spus, Truşcă[39].
De la Gârla Mare - Mehedinţi au venit Ion Bărăitaru, numit
şi Ion Gârleanu după satul în
care s-a născut şi care a fost cioban ai lui Simion Dâncanu. Acesta a
fost cel care a convins-o pe bunica mea, tot Maria, soră cu mama lui
Tanţa Neferescu[40],
ca să-şi dea fata (mama mea) după un cioban credincios şi
harnic.
Dacă ar fi să mai dau şi alte nume de ungureni, cred
că şi Luculeştii erau printre autohtoni, casa lor poate fi
numărată printre cele 12 case iniţiale. Unul din Luculeşti
s-a căsătorit cu Tiţa lui Novăceanu din Bălţi.
Şi-au făcut casă tot aici în vatra satului, lângă Ion
Dragomir. Tot ungureni vechi sunt şi ai lui Grecu. Casă veche era
şi a popii Matei Popescu. La fel a lui Ciurică, de mirare că
poarta veche mai este în picioare. Crăciun, vecinul meu, a avut nevasta de
la Câmpu Mare. Adică, unii din ungurenii noştri sunt o ramură a
novăcenilor veniţi din Mărginimea Sibiului. S-au adunat aici de
la Gârla Mare, de prin Banat, de la Brebena şi după cum am văzut
şi-au luat numele după satul de unde au migrat, de pildă
familiile cu numele Novăceanu ce veneau din Novaci”.(În imaginea din stânga,
Mitică Vlăduţ la mormântul mamei sale, Maria Gârleanu.)
Reţinem
deci că ungurenii şi-au luat numele satului de unde au venit,
Truşcă-Dâncanu din satul Dâncu, jud. Cluj,
Bărăitaru-Gârleanu de la Gârla Mare, Mehedinţi, spunea
Mitică Vlăduţ (Mitu al lui Gârleanu).
Cercetând istoria, vedem că
în ce-i priveşte pe păstorii ardeleni şi ciobanii lor,
migraţia acestora se leagă de luptele dintre turci şi austrieci
de-a lungul sec. XVII-XVIII. Extinderea otomană se opreşte la asediul
Vienei în 1683. Ofensiva habsburgilor se lasă cu înfrângerea otomanilor la
Buda (1686), Mohacs (1687), Salankemen (1691) şi Zenta (1697),
terminată cu tratatul de pace de la Karlowitz (1699). Un nou război
austro-otoman începe în 1716, terminat cu pacea de la (Passarowitz) în 1718,
prin care, otomanii renunţă la Banat şi Oltenia în favoarea
Austriei. Urmează un nou război austro-otoman (1735-1739) terminat
prin pacea de la Belgrad. Imperiul otoman recuperează Oltenia introducând
măsuri reformatoare. În timpul ocupaţiei austriece, au loc primele
migrări ale păstorilor ardeleni spre Oltenia deşi situaţia
beligerantă se stabilizează abia după 1775, când austriecii
renunţă definitiv la Oltenia în favoarea Bucovinei.
Şi totuşi, la 24 aug. 1787
izbucneşte războiul ruso-turc iar Tismana fu ocupată pe
rând când de turci când de austrieci. Armatele trebuind hrănite, s-a
făcut jaf la mânăstire. 110 bivoli i-au luat turcii, 300
de oi şi 40 de vaci le-au mâncat austriecii, 30 cai i-au luat turcii
şi austriecii, 2000 vedre de vin le-au băut austriecii, 1000 vedre
vin au ars împreună cu buţile cele mari din care una era de 3000
vedre de lemn de tisă, de câte 12 oca când au dat turcii foc
mânăstirii. Profitând de conflictul ruso-turc, austriecii mai ocupară
şi mânăstirile Cozia şi Sinaia. Jafurile pe care le făceau
turcii cu turmele păstorilor ardeleni erau însă şi mai mari. Din
vremurile acelea au învăţat ei să umble prin munţi, pe
căi numai de ei ştiute, pentru ca să evite
autorităţile române sau austriece precum şi drumurile
oştilor turceşti. (În imagine, ungureni
din Tismana, în stânga, Petrilică Galeţescu.)
In aceste perioade de
ocupaţie austriacă au loc marile migraţiuni ale păstorilor
mărgineni (din jurul Sibiului) ce vor ajunge în final la Tismana. E
interesant că până la 1753 nu avem nici o „carte" domnească,
care să privească în special pe păstorii români din jurul
Sibiului, deşi ştim că erau oieri vestiţi şi cu turme
mari de oi, pe care le ţineau prin Tara Românească, unde treceau în
taină peste munţi sau peste pasurile Tumu-Roşu si Vulcan. Cei
care le treceau prin Turnu-Roşu ajungeau cu ele până în
bălţile Brăilei, cei care le treceau prin Vulcan ajungeau la
Novaci iar de acolo până în bălţile Dunării din
Mehedinţi. Păstorii ardeleni n-aveau graniţă. Erau
toleraţi tacit şi de domnii Ţării Româneşti care
puteau plăti la Înalta Poartă din dările luate de la ei, erau
toleraţi şi de austrieci care deschid chiar un consulat la
Bucureşti care să organizeze pentru imperiu veniturile mari ce
ieşeau de la păstorii ardeleni ce se simţeau bine în câmpiile
mănoase ale românilor.
„Oierii treceau pe unde puteau de o parte şi de alta a
Carpaţilor şi făceau un comerţ conţinu şi
neîmpedecat de nimeni cu piei, lână şi brânză, spre marea
pagubă a visteriei, fiindcă nu plăteau vama şi nu se purta
un registru despre trecerea şi întoarcerea turmelor din Tara
Românască cum se făcea la Braşov, unde oierii, la termin şi
loc fixat, veniau cu turmele lor, dând vama stabilită şi
însemnându-se la răvaş taxa de 3 fl. de o turmă, care se
compunea din 600, 700, 1000, sau chiar şi 1200 oi. Se iau măsuri la
Sibiu ca abuzurile şi nerânduelile să dispară, şi pentru o
turmă de 600 oi să se dea taxă 1 fl. 50 den., pentru 800 oi 2
fi., şi pentru ce trece peste 800 oi se dă 3 fl.” spune
Ştefan Meteş în cartea lui.[41]
„Intre anii 1718—1739, când Oltenii a fost ocupată de Austriaci,
oierii mărgineni au umplut acest ţinut cu turmele lor. Ce numeroase
au trebuit să fie turmele acestora în Oltenia e de ajuns să Amintesc
că numai oierii din Răşinari plăteau la camera valahă
şi împărătească din Oltenia, în anul 1736, suma extraordinară de 8866 fl.
după turmele lor.”
Banii păstorilor sibieni
curgeau deci gârlă în visteria valahă şi austriacă.
Constantin Vodă Racoviţă scrie personal la 31 august 1755 o
scrisoare judelui din Sălişte şi oierilor Cândea, Avrămuş,
Floaş, Cristea şi Herţa prin care-i anunţă că
pitarul Radu Bengescu nu s-a ţinut de vechiul obiceiu de a lua dela
Ungurenii ce vărează vitele în Tara Românească, numai câte 4
bani de vite, vaci şi cai, şi câte 2 bani de oaie mare, ci "s-a
întins" de a luat şi dela miel cum n'a fost obiceiu. „Să vie în grabă la Novaci
să-şi ridice banii în prezenţa reprezentantului domnesc, care
aşteaptă aici după oierii păgubiţi.”
Deci oierii mărgineni aveau
uneori o situaţie mai favorabilă în Valahia noastră decât cei
din judeţul Braşovului. Iată un raport al consulului austriac la
Bucureşti, Merkelius, cu data de 30 Mai 1792, în care spune, că
„după intrarea trupelor austriece în Tara Românească, la 1790, au
venit câţiva ciobani ardeleni din scaunul Miercurei, din satele Poiana
şi Rod, şi au năvălit în grup în satul Novaci de lângă
Târgu Jiu şi au luat localnicilor 550 oi şi 34 vite cornute.
Cauza răpirii e că
şi novăcenii împreună cu turcii le-au luat în 1791 ciobanilor
ardeleni 3550 oi şi 13 cai. Se face proces şi să constată
că băştinaşii sunt nevinovaţi, prada a făcut-o
turcii şi ei, numai siliţi au arătat drumul spre turmele din
munţi. Divanul din Craiova hotăreşte, ca Ardelenii să dea
oile toate înapoi sau o despăgubire grabnică şi venitul pe 3 ani
dela oi, care se urca la suma foarte mare de vreo 8000 fl. Ungurenii erau
desperaţi, dar Consulul reuşeşte să reducă suma de
plată la 320 lei. "Ei îmi
mulţumiră cu mânile ridicate şi erau foarte bucuroşi,
că au fost scutiţi astfel de neajunsuri în viitor" încheie
Merkelius raportul.”[42]
Ion
Luculescu, fiu de păstor ardelean, fost primar la Tismana, detaliază
marea migraţiune a unor familii de păstori ce a avut în acele
vremuri: „Străbunii noştri au
plecat din Telişca şi Săliştea Sibiului, turmele cele mai
mari avându-le Luculeştii, Rodenii şi au lui Suciu din care s-au
zămislit şi popii satului.
Turmele lor au coborât pe la Turnu Roşu spre Bălţile
Brăilei. Nu erau condiţii prea prielnice[43]
şi în anii următori coboară oile prin pasul Vulcan în
Bălţile Mehedinţului: Tismana[44],
Bistreţu, Burila Mare, Burila Mică, Balta Verde, Gârla Mare. Ai mei,
Luculeştii, vărau oile la Burila şi iernau la Tismana Gorjului.
Ungurenii Tismanei erau proprietari de oi multe şi găseau ciobani
printre câmpenii foarte harnici şi destoinici din satele amintite. De
acolo ei au venit în Ungureni după stăpânii turmelor. Din Gârla Mare
a venit ciobanul Ion Bărăitaru
(Gârleanu), De la Balta Verde a venit unul ce-l numeau ciobanii
Burtă Verde. Care neavând copii, a înfiat un copil şi i-a dat numele
lui, Grecu. După vreo trei ani vine la Tismana alt val de păstori, ai
lui Novăceanu, ai lui Văideianu şi mai târziu ai lui Guşe.
Vatra satului din răscrucea Ungurenilor era ocupată de aceste familii
la care mai adăugăm pe Crăciun, cu nevasta adusă din Câmpu
Mare şi Ion Dragomir care ia una din cele două fete ale oierului Ion
Băbău din Ciocârlii. Aici s-au instalat păstorii noştri
ardeleni şi unde trăiau mai înainte doar câţiva
băştinaşi cu numele Văcaru”
Din memoria narativă a
păstorilor din Ungureni reţinem că aceşti văcari din
timpurile vechi ţineau vacile şi caii prin Lunca Ungurenilor şi
animalele veneau singure la să lingă drobii de sare sau să se
adape la fântâna din răscruce. Mitu al lui Gârleanu povesteşte
că stră-străbunicul lui, Truşcă (Dâncanu) pusese clopoţei
la cai ca să audă când aceştia veneau singuri seara să
lingă sare la staulul său din Dealul Perilor. (În imagine: la stâna Luculeştilor)
Ciobani erau şi prin satele din zonă
şi luau neveste din Ungureni. Am văzut mai sus, că Ion Dragomir,
unul din ai lui Moş Tâpu, s-a căsătorit cu fata lui
Băbău din Ciocârlii, Liuţa. Mama ei, soţia lui Ion
Băbău era din Brebena dintr-ai
lui Cetate, tot ciobani şi ei la ai lui Bălu şi Chelu, mari
proprietari de oi şi pădure între Baia de Aramă şi
Padeş.
Deci de la Ungureni, unii oieri
s-au căsătorit prin satele Ciocârlii, Vânăta, Topeşti sau
alte sate. E probabil că întemeierea satului Ungureni s-a făcut
treptat, plecându-se doar de la câteva familii de pe vechiul ţinut
Ruşeasca şi care s-au aşezat aici când timpurile au permis.
Însăşi denumirea arată că satul s-a înfiinţat, pornind
de la un grup de ungureni. Există în România 19 comune cu acest nume,
aşezările fiind situate doar în fostul regat, dintre care, patru în
Dobrogea şi una în Maramureş. Dar localităţi Ungureni,
pendinte de o comună, nefiind considerate sate în actele oficiale aşa
cum sunt Ungurenii Tismanei, sunt probabil mult mai multe.
Un caz special este al unui grup
de păstori din satul Sohodol veniţi din localitatea Frata, la
nord-vest de Cluj, localitate opozantă geografic cu localitatea Dâncu,
care se află spre est de Cluj. Familiile de sohodoleni veniţi prin
sec. XVIII din Frata s-au numit Frăţileşti, pe când cele care
păşteau animalele la câmp, la boier Gavrilă din Strehaia, s-au
numit Gavrileşti. Vedem aici că nu toţi ungurenii îşi luau
numele după satul de provenienţă ci şi după satele
unde migrau pentru păşunat sau, mai rar, al boierului pe a cărui
moşie tocmeau să păşuneze. In această ordine dăm
câteva exemplele. Dâncanii, Frăţileştii, Novăcenii veneau
din Dâncu, Frata sau Novaci. Gârlenii veneau din Gârla Mare. Gavrileştii
de la moşia lui Gavrilă de la Strehaia.
Cu toate acestea cei mai
mulţi ungureni, mai înstăriţi şi care-şi plăteau
cinstit dările, şi-au păstrat numele pe care-l aveau primit în
Ardeal, cu predilecţie cei veniţi din Mărginimea Sibiului. De
aici au venit şi ungurenii cu numele Basarabă. Astăzi acest nume
se mai păstrează încă la
Novaci iar la Sohodol găsim familii cu porecla Basarabă. Sintagma „De-ai lui Basarabă” nu
reprezintă însă neapărat ungurenii de origine sibieni. Ei pot fi
o parte din Frăţileşti sau paznicii mânăstirii care l-au
ajutat pe Matei Vodă Basarabă să treacă munţii în
Ardeal, fugărit de oştile lui Leon Vodă. „Ai lui Basarabă” l-au scăpat pe Matei Vodă urmând
traseul Valea Saşa, Valea Pocruii cu haltă seara la Sohodol. Au
continuat urcarea prin Ogaşul lui Basarabă, Drumul Ruşchiului,
Padina Tisa, Lespezele, dreapta Frumosului, trecând în Ardeal prin Pasul Scocu
dintre izvoarele Cernei şi Jiului de Vest.
§1.5. Tismana staţiune
climaterică
În data
de 20 august 1908, prin "Statutele
Societăţei „DORNA TISMANA” din judeţul Gorjiu",
Capitolul I, Art. 2, litera D, se propune ca în următorii ani, Valea
Mânăstirii Tismana să devină o staţiune climaterică, "care să poată folosi
poporului, atrăgându-l şi prin diferite lucrări de înlesnirea
traiului". Deşi zona de 10 km, din Defileul râului Tismana
până în Vârful Cioclovina va fi declarată „Staţiune
climaterică” la 10 mai 1910 amenajarea
ei se va lungi până în anul 1918, la terminarea primului război
mondial. George Coşbuc şi George Sfetea, ataşaţi de
locurile liniştite pentru odihnă şi creaţie de la Tismana,
insistă pe lângă deputaţii de Gorj, Dincă Schileru, Numa
Frumuşeanu, arhimandritul mănăstirii Tismana Corneliu
Săbăreanu, ca Valea Tismanei să devină un important centru
turistic, care să atragă câţi mai mulţi vizitatori, mai
ales, scriitori şi artişti.
Prin respectul pe care-l avea ca poet, George Coşbuc atrage şi
alte personalităţi din întregul regat muntean. Erau atrase în proiect
înalte feţe bisericeşti din Tg. Jiu şi Craiova, profesori
universitari, bancheri, librari, publicişti din Craiova, Bucureşti
şi chiar secretarul Adunării Deputaţilor. Pe lângă primarul
Tg-Jiului, fostul prefect de T-Severin, membri ai Consiliului Judeţean,
mai figurau un controlor şi un sub-insp. Silvic din Craiova, bancherii din
Novaci, Bumbeşti şi Tg. Jiu, proprietarii C. Popescu şi Gh.
Petrescu, deţinători de terenuri şi mori de pe Valea Tismanei.
Prin activitatea lor în Societatea „Dorna Tismana”, aceste mari
personalităţi ale timpului, au dus la emanciparea satului Tismana
şi la dezvoltarea lui prin lotizarea întregii văi ca teren pentru
construcţie apoi construirea altor vile turistice pe lângă cea a lui
Sfetea: Vilele Petrescu şi Semenescu, Vila Rioşanu – Craiova, Vila
Nicu Miloşescu, Vila C. Chiricescu, Restaurantul Rozica (I. D. Popescu), Vila
Pr. D. Lungulescu. Prin grija membrilor Societăţii „Dorna Tismana”,
s-au construit: eleşteul, un drum de promenadă numit „Aleea
Tainelor”, Fântâna Basarabilor, Fântâna Chihaia, Parcul Dendrologic, s-a
amenajat Muzeul Mănăstirii, s-a înfiinţat o bibliotecă
şi s-a construit o şcoală nouă în sat. Odată cu
modernizările din anii 1918-1925, cu ajutorul Societăţii „Dorna
Tismana” s-a făcut publicitate staţiunii climaterice care a condus la
recunoaşterea Văii Tismanei, ca „staţiune climaterică de
nivel naţional şi internaţional”[45],
din cauza aerului ozonat de pe Valea Tismanei şi Pădurile Cioclovina,
aer numai bun pentru bolile de plămâni iar prin plimbări în jur,
ameliorarea bolilor de nervi. Mânăstirea Tismana şi zona din jurul
ei, a fost marcată pe toate ghidurile şi hărţile cu
staţiunile balneare şi climaterice editate în România anilor
1930-1947. După înlăturarea regelui din ţară, schimbarea
de regim politic având conducători deţinuţii politici
comunişti care efectuaseră muncă forţată în
staţiunea climaterică Tismana a avut ca efect întoarcerea statutul
Tismanei la nivelul unui simplu sat, reşedinţă de comună. Vilele
staţiunii climaterice au fost confiscate iar bunurile lor, de mare valoare
de patrimoniu istoric şi cultural, vândute „clasei muncitoare şi
ţărănimii din comună.
(În imagini: stânga,
detaliu harta din ghidul „Al. Bădăuţă - GUIDE
BALNÉO-CLIMATIQUE DE LA ROUMANIE”, EDITIONS .DACIA", 1932. În dreapta -
bilet de intrare la serbarea şcolii Tismana, organizată la 25 aug.
1925, pentru obţinerea fondurilor necesare dezvoltării Tismanei ca
„Staţiune climaterică”. Document din colecţia Crişan
Rădulescu.)
§1.6. Trecerea comunei
Tismana la rangul de oraş
Paragrafele
§1.6.1,
§1.6.2, §1.6.3, §1.6.4 şi §1.6.5. se
pot citi aici, într-un articol
separat
§1.7. Diversiunile de la
wikipedia
Wikipedia
(wp) nu mai este demult o sursă credibilă. Unele din paginile mele de
acolo au fost şterse, unele din imaginile cu care am ilustrat paginile la
fel, pentru ca mai târziu aceste imagini să apară sub alt nume de
utilizator. Ultima noutate pe wp este ştergerea unor texte pentru a se
face reclamă unor cărţi în detrimentul adevărului istoric.
Unele sunt scrise de cunoscători, altele sunt un amalgam copy/paste
făcute de „profesori universitari” cu cunoştinţe îndoielnice.
Iar pentru faptul că aceste cursuri se află în librării, trebuie
să se facă reclamă pe wp prin înlăturarea unor
informaţii despre oraşul nostru.
Când am
creat eu pagina „Tismana” am detaliat când Tismana a fost oraş în evul
mediu şi când a devenit oraş prin referendumul din 2004. Acum, pe wp,
apare că Tismana este oraş dar s-au şters acele indicii istorice
pentru a-şi băga nasul „universitarii” conform cărora Tismana a
fost „sat turistic”.
Se spune aşa pe wp:
Tismana este un oraş[3] din județul Gorj, Oltenia, România.
Începând cu data de 16 iulie 1973[4] fostul sat Tismana (Gorj), alături de
alte 13 localități, se declara, experimental, sat de interes turistic
denumit "sat turistic"[5].
În nota
de subsol [3] a fost lăsată de aceşti
wikipedişti „deştepţi” doar informaţia „Monitorul
Oficial Nr. 310 din 07.04.2004”. Aceştia au şters referirile
originale, fără să fi avut la îndemână documentele care au
trecut prin Consiliul Local Tismana
şi care erau proiecte sau Hotărâri ale CL Tismana. În anul 2004, eu
am lucrat proiectul „Proiect de Hotărâre privind Statutul oraşului
Tismana”. Proiectul de Hotărâre privind statutul, a fost avizat de
către aparatul propriu de specialitate al Primăriei Tismana,
comisiile de specialitate ale Consiliului Local şi aprobat în şedinţa
extraordinară a Consiliului Local al oraşului
Tismana, din luna iunie 2004, cu 15 voturi pentru, 0 abţineri și 0
voturi contra. Toate detaliile privind aceste proiecte, privind
aprobările, datele privind referendumul erau pe site-ul arhivă al primăriei,
anii 2004-2008, creat de mine în aceşti ani. Dar unii din
wikipedişti, care ar trebui eliminaţi de acolo, au interesele lor
şi-şi pun reclama proprie pe Wikipedia.
Astfel,
în nota de subsol [4] se face referire
la „Ordinul ministrului turismului
nr 744/1973” iar în nota de subsol [5] reclama disimulată apare evident: „Puiu
Nistoreanu, Turismul rural, pag. 23-24”
Aceasta
este o carte care stă nevândută în librării tocmai prin
informaţiile „la grămadă”
pe care le conţine. Mai mult, studenţii din regie au copiat-o
şi au pus-o pe internet fără autor şi fără
paginaţia originală. Cum regula copy/paste e la modă, ar putea
fi chiar alt autor care l-a copiat pe P.N. „en gros”, nu „en detail”.
Astfel,
la pagina 34, se spune: „Cu începere de la 16 iulie 1973, prin ordinul
Ministerului Turismului numărul 744/1973 se declarau, experimental, sate
de interes turistic, denumite “sate turistice”, următoarele 14
localităţi rurale: Lereşti şi Rucăr (Argeş),
Poiana Sărată (Bacău), Fundata şi Şirmea
(Braşov), Bogdan Vodă (Maramureş), Tismana (Gorj), Sibiel
(Sibiu), Vatra Moldoviţei (Suceava), Racoş (Timiş), Sfântu
Gheorghe, Murighiol şi Crişan (Tulcea), Vaideeni (Vâlcea).”
Să spunem
noi ce este cu acel ordin: regimul comunist n-a mai ţinut seama de
statutul de localitate climaterică al Tismanei pe care-l avea în timpul
regatului. La amenajarea parcului dendrologic Chihaia, înscris pe plan european
ca zonă protejată, munciseră din greu N. Ceauşescu,
Gheorghiu-Dej, E. Bodnăraş şi alţi deţinuţi
comunişti din Penitenciarul Tg-Jiu. După schimbarea de regim politic
de după al doilea război mondial aceşti deţinuţi politici
ajunşi conducători au întors din nou statutul Tismanei la nivelul
unui simplu sat.
Ordinul
ministrului turismului 744/1973 dorea o reparare a degradării statutului
localităţii climaterice Tismana prin declararea ei ca „sat turistic”.
În realitate, Tismana n-a fost „sat turistic” decât prin acel ordin.
Securitatea interzicea cazarea turiştilor străini în locuinţele
particulare. De altfel chiar în cartea „Turism rural” se recunoaşte
că „unele localităţi nu au înregistrat nici o activitate
turistică (Tismana, Bogdan
Vodă, Vaideeni)” iar “oficializarea” turismului rural nu a făcut
posibilă organizarea activităţii de turism şi nici
amenajarea corespunzătoare a satelor turistice”. Atunci de ce wikipedia
pune la loc de frunte această informaţie despre Tismana,
ştergând informaţii esenţiale pe care le dădusem ca
participant activ la declararea oraşului Tismana? Doar de dragul de a pune
în evidenţă cartea unuia?
Aşa
se întâmplă când dai libertate deplină oricăror informaţii
pe wp fără ca administratorii să verifice acele informaţii.
Tocmai de aceea revista „Sămănătorul” şi „Monografia
oraşului Tismana”, includ articole şi paragrafe bine argumentate, de
tipul acestui documentar, pentru ca nimeni să nu mai
îndrăznească să ne strice istoria, patrimoniul cultural al
Tismanei pentru interese personale.
Dar pentru ca
informaţia să fie bine răspândită, înlăturând
speculaţiile unor amatori, trebuie ca revista şi monografia
oraşului să fie susţinute material de autorităţile
oraşului
.
Nicolae N. Tomoniu,
director revista „Sămănătorul”
Tismana, 3 ian. 2015.
Articol revizuit şi adăugit faţă de
cel apărut în revista online „Sămănătorul”, anul IV, nr. 9,
septembrie 2014 şi în revista tipărită nr. 10, octombrie 2014