Înapoi la articolele noi

Oraşul Tismana şi satul Tismana: statutul lor de-a lungul istoriei

 

 

Cap. I. Necesitatea detalierii documentelor istorice care atestă statutul localităţii Tismana.

 

§1.1. Confuzii datorită unor documente false

 

In volumul I al „Monografiei oraşului Tismana”[1] s-a arătat succint când a fost Tismana de-a lungul timpului, respectiv, târg, oraş, sat, cetate, târg, comună, staţiune climaterică, comună şi, în final, prin referendum local, validat oraş în anul 2004. Această ordine este dată de documente istorice certe ce nu pot fi tăgăduite. Şi totuşi, mai găsim amatori de senzaţional ieftin, care din dorinţa lor de afirmare cred că pot aduce îndreptări istoriografiei noastre. Pe lângă aceştia au căzut în plasa „documentelor false” despre Tismana şi istorici, de la cei de duzină până la membrii mai vechi ai Academiei Române. Ultimii, pot fi scuzaţi! Ei n-au trăit vremurile când cercetătorii de istorie de după ei au dat un verdict clar: diplomele date de împăratul Sigismund la Vodiţa (sic!) şi în alte părţi, din datele de 14 iulie 1418, 29 septembrie şi 28 octombrie 1420, apoi 28 octombrie 1429 şi diplomele date de Ioan Corvin de Uniade, voevodul Transilvaniei, la 20 oct. 1444, sunt false![2].

Consecinţele pentru istoriografia română au fost dramatice pentru că secretul falsului a fost foarte bine păstrat şi acest fapt a avut repercusiuni asupra scrierilor istoricilor români care le-au luat de bune. Doar marele istoric N. Iorga, utilizând diploma lui Sigismund I din 14 iulie 1418, scrie: „Se poate să fie o falşificaţie a călugărilor”. In diplomele false erau trecute sate, moşii vechi şi teritorii boiereşti în jurisdicţia m-rii Tismana, fapt ce a dus ulterior la multe procese ale moşnenilor.[3]

Cele mai grave prejudicii aduse istoriei noastre sunt însă cele legate de bănii şi funcţiunea de ban. (BAN.—-Demnitar sau dregător vechiu al Ţării Româneşti, cel dintâi dintre boeri, aflat printre sfetnicii Domnului de la finele sec. 14 (1391). Funcţiunea de Ban (împrumutat dela Unguri şi privit ca o urmare a B. de Severin) a fost prob. înfinţată spre mijlocul sec. 14 (poate de Basarab Voev ), atunci când teritoriul oltean al Banatului (Mehedinţi) rămăsese în stăpânirea Domnului român, Banul fiind trimesul sau reprezentantul acestuia la marginea de apus a Ţ.- Rom. peste o parte din Oltenia (Mehedinţi şi Jiu). — Timp de câteva decenii după 1420, nu mai întâlnim Bani în sfaturile domneşti. Cu titlul de „Ban de JIU" reapăru la 1460, apoi de „MARE BAN", la sfârşitul veacului, când pare a fi hărăzit de Vlad Vodă după 1490, neamului boerilor de la Craiova, înrudiţi cu casa domnească, menţinându-se în descendenţa lor până spre sfârşitul sec. 16.[4]) A se vedea şi imaginea.

Spre exemplu, din pricina diplomelor false făcute de unguri, care amintesc de „judeţul Jaleşului” unde fusese pus în scaun un ban unguresc, se face confuzie între Banii de Tismana şi Banii de Târgu Jiu. Şi anume, dacă fusese uns un ban pe Jaleş, unde era şi moşia Clarei, soţia unguroaică a lui Nicolae Alexandru (1352-1364) s-a tras concluzia că scaunul băniei era Târgu Jiu şi nu la Tismana, moşia fiind mai aproape de Jiu decât de Tismana care era legată istoriceşte de Severin. După documente, în realitate, scaunul Banatului de Severin se mută în sec. 15, mai întâi la Tismana, apoi în sec. 16 la Strehaia, la Banii de Mehedinţi şi în fine, la Craiova în sec. 17, când unii din cârmuitorii judeţelor din Oltenia care aveau titlu de ban, ţineau de Marele Ban al Craiovei. În funcţie de unde aveau scaunul, Banii de Jiu s-au numit uneori Bani de Tismana iar până la jumătatea sec. 16, au alternat numele cu cel de Ban de Craiova[5].

Documentul din anul 1454[6], amintit în imagine pentru BAN DE TISMANA, este de fapt doc. 124[7], Radu cel Frumos scriind în acesta şi despre banul de la Tismana: „Şi să nu cuteze să împiedice acele sate, nici sudeţ, nici banul Tismenii, nici vreunul dintre birari, pentru că cine i-ar împiedica chiar şi cu un fir de păr, unul ca acela va primi mare rău şi urgie de la domnia mea.”

 

§1.2. Documente insuficient cercetate

 

Tot în volumul I al „Monografiei oraşului Tismana”[8], se dă şi un citat din „Istoria Gorjului”, autor Vasile Cărăbiş: „1491 Satul Tismana este cunoscut ca "oraşul de la Tismana" în documentele din 3 septembrie 1491, si din 11 ianuarie 1535. Din cauza reşedinţei banilor de aici din sec. XV si XVI, mănăstirea Tismana era întărită ca o cetate. In realitate, satul Tismana n-a fost nici târg, nici oraş. Documentele până si după datele amintite nu-l menţionează decât ca sat.(Cărăbiş)”.

Nu ştim ce documente a citit dl Cărăbiş[9] dar se contrazice singur: în prima parte a citatului se spune că satul Tismana „era cunoscut” ca oraş, aminteşte şi documentele, pentru ca în final să afirme că „satul Tismana n-a fost nici târg, nici oraş”! Apoi întăreşte această falsă judecată, afirmând că alte documente care afirmă că Tismana era oraş, nu mai există. O afirmaţie foarte riscantă pentru un istoric! Iţi trebuie şapte vieţi, aidoma lui Făt Frumos, pentru a citi doar toate documentele istorice referitoare la Tismana, existente în Biblioteca Metropolitană Bucureşti[10], spre exemplu. Mai mult, trebuie să ştii exact ce cauţi, şi anume, când şi unde era localizat oraşul Tismana în evul mediu şi unde şi când s-a dezvoltat mai târziu satul Tismana, găsindu-l în acest mileniu comună, apoi oraş. Iar despre târg, e vorba tot de insuficientă documentare. Dacă n-ai citit seriile „Călători străini în Ţara Românească” unde se poate afla cel mai lesne că Tismana a fost şi târg, înseamnă că nici alte documente ale istoriografiei noastre n-ai citit. După mărturia unui mare cărturar străin[11], din târgul de la Tismana acesta s-a întors în ţara lui cu două  butoaie de castan pe care le cumpărase din acel târg. Mai mult, Tismana a fost târg, chiar dinainte de a fi căutat locul cascadelor de către Sf.  Nicodim. Nedeile geto-dace dedicate cultului mamei se organizau cu târguri încă din preistorie aşa cum se arată în monografii[12].

Tot târg găsim Tismana şi în dicţionarele mai vechi sau mai noi din regat[13].

În dicţionarele istorice, arheologice şi geografice ale Academiei Române, şi de altfel, în hrisoavele domnitorilor găsim mânăstirea Tismana ca cetate[14].

 Dar dl. Cărăbiş şi alţi istorici ce s-au ocupat de istoria Gorjului pot fi totuşi scuzaţi! Pentru că, nici dânsul şi niciun alt istoric, nu pot răzbi în realitatea istorică a unei localităţii dacă nu eşti tu însuşi un erudit local care s-a preocupat de istoria locurilor în care trăieşti. Învăţătorii, popii, alţi lideri din Tismana au strâns documente, au scris de-a lungul vremii ce cunoşteau de la cei mai bătrâni şi au adunat articole despre localitatea lor de prin presa vremii. Pe caiete, au scris învăţătorii Aurel Cocârlă şi Nicola Chiţiba istoria şcolii. Pe carneţele, au descris inv. Ion Aurariu şi pictorul Ghiţă Barbu Bărbulescu viaţa lor din timpul războiului dus de Carol I pentru reîntregirea neamului.

Istoricii locuind în alte localităţi decât Tismana nu au acces la aceea istorie scrisă şi orală intrată în spontanul localnicilor de la o generaţie la alta. Mulţi bătrâni  îşi amintesc că bunicii lor le spuneau că în jur erau puţine case, iar Tismana avea puţini locuitori. Secole mai înainte, însăşi hrisovul lui Dan-Vodă din 3 oct. 1385[15] dăruieşte mânăstirii Tismana nu satul Tismana ci „dvoiu stranu eliko vî ligaceşkoi i ruşesco” care nu a fost tradusă corect în formape ambele părţi cât a fost ligăşească şi ruşească” . În realitate, e vorba de „două ţinuturi” , strana=ţară, una fiind zona numită şi azi Ruşeaţă, cuprinzând fâneţele şi viile de la poalele dealului Gorgan cu argila lui roşie (prelungire a filonului de aramă de la Bratilovo) bogată în cupru şi zona dealurilor păduroase de lângă pădurea Sârbşori (azi Şarşori sau Şerşori) legate (cuvântul slavon liga=uniune, ligă, alipire) de marea pădure Dumbrava.[16] Unii istorici spun că ar fi prima delimitare de moşie în Ţara Românească. În fapt, este vorba de o trecere de la două ţinuturi, la moşii recunoscute de basarabi şi aflate sub oblăduirea unor bani/pârcălabi[17]/, găsind în documente formula „Ligăşeasca” şi „Ruşeasca”[18] ceea ce presupune o zonă formată din forme diferite de relief şi folosinţă: pădure, fâneaţă, arabil ş.a.m.d.

- pagina 78

- pagina 121

Documentul confirmă zona lipită de pădure[19], „Ligă-ceasca”, se mai numea şi „Zigă[20]-ceasca”, ca urmare a locuirii aci a urmaşilor ţiganilor, robi ai mânăstirii, deveniţi fierari, potcovari, sobari, cărămidari, zidari. Zigăceasca cuprindea şi o zonă locuită, partea dreaptă din albia râului Tismana, la ieşirea acestuia din defileul Văii Tismana. Partea aceasta s-a numit Mahalaua Tismenii iar oraşul reşedinţă a banilor de Tismana începea de la această zonă pe întreg Defileul Văii Tismana, inclusiv mânăstirea. Acesta este oraşul din sec. XV-XVI care s-a dezvoltat inclusiv în prima ocupaţie austriacă 1718-1739 iar satul Tismana s-a dezvoltat de la acest oraş, spre sud, până în lunca actuală a recentului declarat oraş, oraşul Tismana cuprinzând satele Ungureni şi Ciocârlii (vechiul Sârbşori).

Despre vechiul oraş Tismana, reşedinţă a banilor de Tismana, DRH, doc. 228[21], spune: 1491 (7000), septembrie 3, Bucureşti. Vlad Călugărul voievod întăreşte m-rii Tismana satele: Bahna, Petroviţa, Ploştina, parte din Farcaşeşti şi Brătieştii.

"...Iar ce au luat turcii sau ungurii, iar domnia mea nu avem ce face, iar ce se va găsi sub stăpânirea domniei mele în Ţara Românească, iar domnia mea cu acele averi, cu toate, am dăruit iarăşi sfânta mânăstire, ca să şi le stăpâneasca călugării şi am spus fiecărui om care tine ocină de la sfânta mânăstire ca aceştia să se adune în oraş în Tismana înaintea cinstiţilor bani ai domniei mele, înaintea jupanului Deatco şi a jupanului Deadiul si a jupanului Diicul si a jupanului Dragomir, ca să poruncească tuturor oamenilor să se ferească de ocinile mânăstireşti, de mori şi de livezi şi de munţi şi de vaduri de moară şi de toate câte au ţinut călugării din zilele fratelui domniei mele, Io Radul voievod, şi până ce a dat Dumnezeu domniei mele Ţara Româneasca, iar ei să şi le ţie slobozi până în veci."

Domnitorul precizează aici cei patru Bani de Tismana, la 1491: Deatco, Deadiul, Diicul, Dragomir. (În imagine, oraşul Tismana  în sec. XVII-XVIII)

Membrii familiilor Dragomir[22] făceau parte din familiile boiereşti încă din vremea lui Vladislav I. Ei erau numiţi de domn fie bani în sfaturile domneşti, fie spătari, fie sfetnici iar Marele Ban al Craiovei avea atunci, ca locţiitor al Domnului, pentru Oltenia întreagă, delegare de drepturi suverane (guvernare, judecată, ridicare de oşti). Apoi, printre boierii glogoveni găsim şi pe Dragomir Roşul de la Glogova, Ban de Jiu şi de Tismana în anii 1405.[23] Şi urmaşii lui Diicul fac parte din marile familii boieresti. Unul din ei va fi spătarul lui Matei Voevod. La 1653, Vasile Lupu se bate cu Diicul la Focşani. Până la Unire (1859), oraşul fiind despărţit de o gârlă a Milcovului, o parte ţinea de Moldova, alta de Ţara Românească. Din sec. XVII, puterea banului începe să scadă, de la cel mai înalt rang boieresc, rămâne după unire numai un titlu onor.

Tismana nu era importantă în sec. XV-XVI doar ca oraş, fiind reşedinţa banilor de Tismana. La rândul ei, Mânăstirea Tismana era la 1530 şi arhimandrie conform actului dat de Vlad Înecatul la 16 nov.: „"... fiul bunului şi preamarelui Vlad voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri arhimandria Tismana, ca să-i fie satul anume Turcenii toţi, pentru că i-a dăruit răposatul jupan Pîrvul banul, ca să-i fie pomană în veci."

La 11 ian. 1535[24], Vlad Vintilă dă Mânăstirii Tismana drepturile oraşului Tismana, ca urmare a vânzării în fals Mânăstirii Bistriţa a oraşului Tismana, de către Vâlsan logofăt. Ca pedeapsă, Vlad Vintilă Vodă, fiul marelui Radu Vodă dă poruncă să-i fie dat Mânăstirii Bistriţa, ca recompensă, chiar satul logofătului Vâlsan şi anume Corlate, de ocină şi ohabă : „Iar dupa aceea, au avut pîră sfînta mănăstire de la Bistriţa cu sfînta mănăstire de la Tismana înaintea domniei mele, pentru Tismana. Iar domnia mea am scăzut Bistriţei, din oraş de la Tismana, de am dat sfintei mănăstiri de la Tismana. Iar pentru că am scăzut sfintei mănăstiri din oraş de la Tismana, iar domnia mea am socotit şi am cercetat cu cinstiţii dregători ai domniei mele, de am miluit sfînta mănăstire de la Bistriţa cu satul lui Vilsan logofăt, care este mai sus scris, pentru că Vîlsan logofăt a pierit cu rea hiclenie faţă de domnia mea.” Iată cum se făcea dreptate în acel secol şi cum „piereau” logofeţii „hicleni” fără prea multe tărăgănări !

Aşadar în oraşul Tismana al sec. XV-XVII, Mânăstirea Tismana era mânăstire domnească, arhimandrie, care fusese înzestrată de domnitori cu sate, silişti, bălţi, gârle, vămi de peşte, cârmă şi perperi de car, imunităţi, drept de slobozie, drepturi din pescuit şi din păscutul vitelor, drepturi din vămile Calafat, Diiu (Vadul Diiului, Vidin), Vâlcan (vama Porţile de Fier, schelă la Dunăre), drept de pescuit rezervat m-rii Tismana pe râul montan (numit la începutul sec. XX, Dorna - apă învolburată - de către G. Coşbuc).

Începând de la mijlocul sec. XV, din perioada când Tismana era reşedinţa banilor şi până în secolul VI, principalele oraşe ale Ţării Româneşti erau: Bucureşti, Calafat, Câmpulung, Craiova, Curtea de Argeş, Gherghiţa, Oraşul de Floci[25], Piteşti, Râmnic, Severin, Slatina, Tismana[26], Târgovişte.

 

§1.3. Satul Tismana din vremea domnitorilor basarabi şi după aceea

 

Despre satul Tismana nu se aminteşte în hrisoavele domneşti decât în 3 Aprilie 1480[27] când satul Tismana nu era încă în stăpânirea m-rii Tismana, căci la acea dată posesiunea mănăstirii se întindea: «începând dela satul Tismana, dela Stâlpul Scurtului pe ambele laturi în sus până la munţi, unde este hotarul mănăstirii». Satul Tismana  va fi dat în stăpânire mânăstirii la 1 iunie 1483, prin hrisov egumenului Matei: „Iată şi eu, dorind să stau în dreapta tatălui şi căzind către însuşi stăpînul Hristos împăratul, Dumnezeul nostru şi preacurata lui maică, care este hramul sfintei sale uspenii (adormiri), cel de la Tismeanea şi am dăruit acest atotcinstit, cu frumoasă faţă, preacinstit, care este deasupra tuturor cinstelor şi darurilor, acest de faţă hrisov al domniei mele rugătorilor domniei mele egumenului ieromonah Matei şi tuturor fraţilor ce trăiesc în acel sfînt locaş, ca să le fie ocinele anume: Tismeana de pe amîndouă părţile rîului Tismenii şi Pocruia cu tot hotarul şi Godineştii toţi cu tot hotarul şi Sîrbşorii toţi cu hotarul şi Ohaba toată cu hotarul, pentru că a cumpărat jupan Vintilă logofăt de Ia Stanciul Cortofleş, pentru 160 de fiorini; după aceea am dăruit domnia mea şi partea lui Dobrovoe şi a Iui Dragomir, ca să fie pentru sufletul părinţilor domniei mele şi pentru sănătatea domniei mele.” 

În realitate, vechiul sat Tismana nu se poate localiza însă în perimetrul său din ultimele secole, pentru că bătrânii de prin anii 1900 ştiau de la bunicii şi străbunicii lor că primele bordeie şi case din lemn ale Tismanei erau puţine şi, cum am arătat mai sus, pe lângă păduri: Ruşeasca, din dealul Gorgan şi Sârbşori (azi dispărut, rămânând doar pădurea cu denumirea)[28]. Locuitorii de pe laturile râului Tismana trăiau acum câteva secole în mod primitiv, case din cărămidă erau doar pe Valea Tismanei, câteva la ieşirea în poiana dinspre sud din trecătoarea mânăstirii numită până târziu, prin 1925, luncă[29] şi alte câteva case, ce se găseau la ieşirea din vale, în depresiunea Tismana.

Pe malul drept al Tismanei spre Ruşeaţă erau câteva bordeie ale oierilor iar lângă râu şi-au construit case, unele din cărămidă nearsă, urmaşii ţiganilor despre care scria Dan I Vodă în hrisovul său[30], zona fiind numită până în secolul trecut Mahalaua[31] „Tismenii” şi nu a „Tismanei”  pentru a se lega numele sălaşelor[32] de ţiganii de mănăstire, unde ei fuseseră robi până la desfiinţarea robiei[33] la 8/20 februarie 1856.

Pe la începutul secolului XIX, în avalul râului Tismana, unde azi este centrul oraşului, încep să-şi construiască case şi salariaţii în funcţii publice lotizându-se o parte din lunca Depresiunii Tismana. Zona se va numi „Mahalaua Prundu” iar primele case vor fi construite de dascăli, popi, negustori, meseriaşi înstăriţi. Întâlnim iar cuvântul „mahala” ceea ce dovedeşte că satul nou din Prund, care lua fiinţă la aceea vreme, era o periferie a oraşului ce se localiza în spaţiul depresiunii Tismana, adiacent defileului mânăstirii. Aşa se explică faptul că documentul din 11 ian. 1535 al lui Vlad Vintilă, vorbeşte de oraşul Tismana, pe când, doar la un an distanţă (1536), ianuarie 8, (Bucureşti), Radul Voievod adaugă la danii satul Tismana şi alte sate înconjurătoare: "Din mila Iui Dumnezeu, Io Radul voievod şi domn. Dă domnia mea, sfintei mănăstiri de la Tismana, ca să-i fie satele anume: Tismana şi Pirîul şi Topeştii şi Pocruia şi Podenii în pace şi slobode de toate slujbele şi dăjdiile şi muncile domniei mele, ca la nici o treabă a domniei mele să nu lucreze niciodată, nici gloabe, nici deşugubine să nu tragă, nici om legat să nu care, nici cai de olac să nu li se ia, pentru că i-am iertat domnia mea." Cu alte cuvinte, fuseseră date mânăstirii Tismana satele din jurul ei, inclusiv noul sat ce se dezvoltase în Mahalaua Prundu şi care va fi numit de-aici înainte satul Tismana, localitate de sine stătătoare aşa cum erau şi celelalte amintite în document.

Din ianuarie 1535 şi până în ianuarie anul următor, vedem că la domnie lucrurile se schimbă: în locul lui Vlad Vintilă voievod vine domn Radul voievod. Ultimul, confirmă clar dania predecesorului său pentru mânăstirea Tismana şi o delimitează atât de oraşul Tismana cât şi de noul sat Tismana din Prund. Sintagma am scăzut Bistriţei, din oraş de la Tismana, de am dat sfintei mănăstiri de la Tismana” nu era cea mai potrivită formulare, mânăstirea Tismana viind declarată pe veci samovlastie încă de pe vremea lui Nicodim. Ea era o ctitorie de sine stătătoare şi nu ţinea ierarhic nici de oraşul Tismana, nici de satul Tismana cel nou, abia incipient şi fără putere legislativă, nici de judeţul Jiului şi nici măcar de domnul însuşi aşa cum se lăsase în hrisov: „Către acestea mai porunceşte Domnia Mea, ca călugării din ambele mânăstiri,(Tismana şi Vodiţa) să fie de sine stătători, şi după moartea actualului lor stariţ, nimeni să nu le pună alt stariţ, nici eu însumi Voievodul Dan, nici altcineva din urmaşii mei, ca să nu se strice regula şi tradiţia lui Nicodim şi porunca Mea, căci cine va cuteza a strica ceva din acestea, sau a schimba în rău, să fie blestemat de către Domnul D-zeu, a tot ţiitorul şi de către prea curata Născătoare de D-zeu şi de către toţi sfinţii, şi să fie părtaş cu toţi aceia ce s-au lepădat de D-zeu şi l-au trădat la moarte. Toate acestea s-au scris în Argeş din porunca Domnului, Voievod Dan, anul 6894,  indictionul 9, al lunei octombrie ziua 3".

Ca urmare, Radul voievod vine să precizeze lucrurile legate de pâra mânăstirii Tismana contra mânăstirii Bistriţa, nu dând din oraş de la Tismana ci ocinele, bucăţile de pământ stăpânite cu drept de moştenire, Ruşeaţa şi Ligăceasca. În actul dat în 1536, aprilie 18, Bucureşti, se spune: „Io Radul voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Radul voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri căreia îi este hramul sfinta uspenie, cea de la Tismana, rugătorilor domniei mele, egumenului ieromonah Ilarion şi tuturor fraţilor care se află în acel sfint lăcaş, ca să le fie ocina anume Tismana din amîndouă părţile riului Tismana şi Pocruia, cu tot hotarul. Şi astfel au avut pîră înaintea domniei mele cu călugării de la Bistriţa pentru acea ocină mai sus-scrisă. Şi am cercetat şi am judecat domnia mea cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele şi am aflat domnia mea că acea ocină este veche şi dreaptă şi dedină a sfintei mănăstiri de la Tismana, iar călugării de la Bistriţa au rămas de lege dinaintea domniei mele. De aceea, am dat şi domnia mea sfintei mănăstiri de la Tismana, ca să-i fie ocină şi ohabă ca şi mai înainte.” Radul voievod, cu mare cinste pentru moşul său Dan Vodă, pune martori pe cele mai mari personalităţi ale vremii: mitropolitul chir Varlam şi jupan Drăghici fost vornic şi jupan Şerban mare ban al Craiovei şi jupan Vintilă mare vornic şi jupan Vlaicul mare logofăt şi jupan Drăghici spătar şi Udrişte vistier şi Staico comis şi Stroe paharnic şi Dragul stolnic şi Badea postelnic.

 Din acel moment delimitările de ierarhii administrative de la Tismana erau pecetluite, existente fiind trei entităţi: mânăstirea, oraşul şi satul. Cu precizarea că mânăstirea a fost organizată vremelnic cetate când vremurile erau mai tulburi iar oraşul era şi târg în evul mediu târziu.

Cât despre satul Tismana, cuprindea zona „liniei”, adică a şoselei principale, cât şi sălaşele de ţigani de lângă râu împreună cu bordeiele de pe dealuri. Bordeiele din sec. XV-XVII, erau amenajate fie în movile de pământ, fie construite cu nuiele împletite şi spoite cu încărcătură de argilă amestecată cu nisip. Unele bordeie aveau ca structură de rezistenţă bârne cioplite, altele erau construite în întregime din stejar. Ferestrele erau de meşterite din şipci de lemn ce întindeau ca „geam” o băşică de bou, prelucrată astfel încât să lase înăuntru cât mai mult din lumina zilei. Bordeiele au fost folosite de populaţia săracă chiar şi în anul în 1864, când, ca urmare a Legii Instrucţiunii din acel an, dezvoltarea învăţământului nostru primar se punea pe temelia principiilor obligativităţii şi gratuităţii. La Tismana şcolile erau din lemn însă multe din şcolile din satele judeţului erau din nuiele, de pildă şcoala Racoţi care ţinea atunci de comuna Godineşti.

Legea Instrucţiunii Publice şi alte legi privind asistenţa medicală, veterinară, ocrotirea pădurii, ş.a.m.d. din sec. al XIX-lea au dus însă la un reviriment al construcţiei de locuinţe noi şi solide, din lemn sau cărămidă. În paralel, nevoia satului de învăţători, revizori şcolari, popi, cântăreţi, poliţişti, veterinari, medici şi alte categorii sociale, a dus la un flux de familii imigrante din alte sate vecine. Primii dascăli şi popi imigranţi în satul Tismana, vin aici, mai ales, ca urmare a prevederilor Regulamentului Organic, intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească, şi prin care, şcoala devine o instituţie de stat. Din Pocruia vine în anul 1835 Răspopa Nicolae[34] (Popescu?) ca învăţător la şcoala particulară Tismana, tocmit de părintele Spiridon, economul Mânăstirii Tismana. Tot din Pocruia vin Popa Matei Popescu cu preoteasa Ana, ctitorii bisericii din Mahalaua Prundu (sfinţită 1834, reconstruită 1885) şi fiul lor Gheorghe Popescu[35], (n.1825?) învăţător în anul 1865, folosind o sală a primăriei Tismana (primăria veche). Din Topeşti, vine dascăl la Tismana, Ion Lascu Neferescu ce foloseşte o încăpere casa din Tismana, a soţiei, ca a doua sală de clasă, pe lângă sala de clasă din primărie. Îşi va căsători fiul Ion Neferescu, tot învăţător, cu Tanţa D. Popescu, fiica învăţătorului Dumitru Gh. Popescu, bunic fiind Gheorghe Popescu, învăţător. Se observă cum arborele genealogic al Popeştilor cuprinde dăscălimea sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea şi acest arbore se va perpetua cu noi învăţători şi profesori, de ambele sexe şi educatoare.  

 Ca urmare, nu putem vorbi de dezvoltarea satului Tismana apropiat de configuraţia reşedinţei de comună din perioada comunistă, decât după delimitarea din 1536 a lui Radul voievod. Deci, statutul de oraş din timpul domnitorilor basarabi şi după aceea, respectiv între anii 1491-1535 şi puţin după aceea, nu s-a referit niciodată la satul Tismana din vatra actuală ci la partea lui nordică din apropierea mânăstirii. Locuitorilor satului Tismana li se construieşte o biserică de către Nicodim Curpeneanu ieromonahul în anul 1720 (transformată 1807, zugrăvită 1815, reparată 1907). Când satul se dezvoltă şi în Mahalaua Prundu, se sfinţeşte şi noua lor biserică, la 1834. Ungurenilor li se construieşte în Dealul Perilor o biserică din lemn la 1825, reconstruită de zid în anul 1922, cu hramul „Sf. Voievozi” iar oierii din Ciocârlii (Sărbşori, mai târziu Cot) sunt arondaţi bisericii „Sf. Nicolae” din Vânăta, adusă de la Seuca în anul 1840.  

 

§1.4. Ungurenii satului Tismana.

 

Păstoritul, ciobănia, au fost preocupările cele mai vechi ale poporului nostru iar oierii şi ciobanii lor au fost cei mai liberi locuitori ai arealului românesc, din şi de pe lângă, Munţii Carpaţi şi Apuseni şi dealurile dobrogene. Sărbătoarea coborârii oilor de la munte se făcea şi înainte de a construi Nicodim prima lui biserica din lemn de tis la Tismana, către 1364, iar târgul de la 15 august din poiana alăturată dăinuia încă din preistorie. Vechimea păstoritului o confirmă limba latină şi străromână a vocabularului ciobănesc: curastră, chiag, staur, scutar, stână, căciulă, cergă, fluier, mioară, noatin, capră, berbec pe lângă cunoscutele brânză, rânză, barză, strungă, urdă, păstrate de la daci.

Despre păstori se aduce vorba şi în zâzania teritorială între Basarab întemeietorul şi regele ungur „Spuneţi-i lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi din Severin de barbă îl voi scoate” şi conflictul se pecetluieşte în vremea basarabilor. Iar diversiunea aceasta ungurească cu românii păstori rătăcitori era să-l coste viaţa pe Carol Robert de Anjou în Bătălia de la Posada, pe care a pierdut-o în anul 1330. După Posada, teritoriul oltean al Banatului (Mehedinţi) rămâne în stăpânirea Domnului român. Ceea ce arată un popor bine structurat şi nicidecum voiajor:  „Ştiinţa istorică modernă a dovedit deplin, că noi n-am fost un popor veşnic călător după nevoile schimbătoare ale turmelor, ci un popor care niciodată n-a părăsit pământul pe care-l stăpâneşte acum, deci un popor stabil, ocupându-se în marea lui majoritate cu agricultura şi numai o mică parte cu păstoritul.”[36]

Ungurenii Tismanei au fost puţini la început. La fel ca locuitorii satului Tismana, care avea abia în anul 1924, 1700 de locuitori împreună cu Vânăta, dicţionarele[37] menţionând  în anul 1392, în vremea lui Mircea cel Bătrân (cel Mare), doar 370 de locuitori.  

Dacă ar fi să facem socoteala conform documentelor, Nicodim venise la Vodiţa cu o ceată de călugări sârbi, să zicem 10; călugări autohtoni au fost tot timpul în sec. XIV-XV, circa 30; copiştii şi învăţăceii lor circa 10; ţiganii robi care au construit biserica mânăstirii în circa doi ani, cam 150 (vezi notele de subsol 24, 25 ). Mai rămân 170 de locuitori, din care, numai ungurenii din Ungureni, cu 12 case, şi cei din Sârbşori ar fi pe puţin 100 locuitori deoarece familiile de oieri şi ciobanii lor aveau mulţi copii. Întreruperea sarcinii era exclusă la vremea aceea, şi moraliceşte, şi creştineşte fiind socotită crimă.

Refăcând genealogia unei familii, şi anume, a lui Mitică Vlăduţ din satul Ungureni, aflăm când s-au instalat aici alte familii de ungureni pe lângă familiile din circa 12 case din vechea vatră a satului care existau deja. Oieri noi veniţi au fost din Transilvania, Câmpia Banatului, Câmpia Strehaiei, Brebena Mehedinţului şi Novaci. Istoria narativă a lui Mitică Vlăduţ provine de la maică-sa Maria Gârleanu (Vlăduţ). Mitică Vlăduţ povesteşte: „Mama mea, a trăit 92 ani şi la rândul ei, cunoştea „toată povestea” de la bunicul ei Ion Gârleanu, ce o reţinuse de la străbunicul Mariei, Simion Dâncanu care vine din satul Dâncu din zona Clujului împreună cu tatăl lui, pe nume Truşcă. Şi pe Simion îl chema tot Truşcă dar ca să nu-l mai urmărească cei din imperiu, să dea dări ori să-l ia la oaste austriecii, şi-a schimbat numele după al satului. Amândoi vin în Ungureni, după ce au stat ascunşi în munţi, cu 600 de oi, 12 cai, pe care i-a înmulţit în câţiva ani la 40. În Ungureni, nu erau decât 12 case. Toate casele erau din lemn şi cu geamuri mici cu băşici de oaie în loc de geam. Iar stră-străbunicul meu a făcut prima casă de aici, tot din bârne dar cu giurgiuvele din geam. Era singura din sat, iar mai târziu, când au venit ai lu’ Tabără (Galeţeştii) de pe Cerna, au făcut şi ei casă cu geamuri din sticlă. Ai lu’ Tabără erau oieri harnici şi vânjoşi dar Petrilică, şi mai vânjos, a făcut numai prostii! A intrat călare pe cal în crâşma lui Serafim Popescu, miliţia i-a pus cătuşele, a cerut să-l dezlege că face treaba mare, a aruncat nevoile în capul miliţienilor şi a fugit[38]. El a fost contemporan cu noi dar mult înainte de primul război mondial a venit aici, aşa cum am spus, Truşcă[39]. De la Gârla Mare - Mehedinţi au venit Ion Bărăitaru, numit şi  Ion Gârleanu după satul în care s-a născut şi care a fost cioban ai lui Simion Dâncanu. Acesta a fost cel care a convins-o pe bunica mea, tot Maria, soră cu mama lui Tanţa Neferescu[40], ca să-şi dea fata (mama mea) după un cioban credincios şi harnic.

Dacă ar fi să mai dau şi alte nume de ungureni, cred că şi Luculeştii erau printre autohtoni, casa lor poate fi numărată printre cele 12 case iniţiale. Unul din Luculeşti s-a căsătorit cu Tiţa lui Novăceanu din Bălţi. Şi-au făcut casă tot aici în vatra satului, lângă Ion Dragomir. Tot ungureni vechi sunt şi ai lui Grecu. Casă veche era şi a popii Matei Popescu. La fel a lui Ciurică, de mirare că poarta veche mai este în picioare. Crăciun, vecinul meu, a avut nevasta de la Câmpu Mare. Adică, unii din ungurenii noştri sunt o ramură a novăcenilor veniţi din Mărginimea Sibiului. S-au adunat aici de la Gârla Mare, de prin Banat, de la Brebena şi după cum am văzut şi-au luat numele după satul de unde au migrat, de pildă familiile cu numele Novăceanu ce veneau din Novaci”.(În imaginea din stânga, Mitică Vlăduţ la mormântul mamei sale, Maria Gârleanu.)

Reţinem deci că ungurenii şi-au luat numele satului de unde au venit, Truşcă-Dâncanu din satul Dâncu, jud. Cluj, Bărăitaru-Gârleanu de la Gârla Mare, Mehedinţi, spunea Mitică Vlăduţ (Mitu al lui Gârleanu).

Cercetând istoria, vedem că în ce-i priveşte pe păstorii ardeleni şi ciobanii lor, migraţia acestora se leagă de luptele dintre turci şi austrieci de-a lungul sec. XVII-XVIII. Extinderea otomană se opreşte la asediul Vienei în 1683. Ofensiva habsburgilor se lasă cu înfrângerea otomanilor la Buda (1686), Mohacs (1687), Salankemen (1691) şi Zenta (1697), terminată cu tratatul de pace de la Karlowitz (1699). Un nou război austro-otoman începe în 1716, terminat cu pacea de la (Passarowitz) în 1718, prin care, otomanii renunţă la Banat şi Oltenia în favoarea Austriei. Urmează un nou război austro-otoman (1735-1739) terminat prin pacea de la Belgrad. Imperiul otoman recuperează Oltenia introducând măsuri reformatoare. În timpul ocupaţiei austriece, au loc primele migrări ale păstorilor ardeleni spre Oltenia deşi situaţia beligerantă se stabilizează abia după 1775, când austriecii renunţă definitiv la Oltenia în favoarea Bucovinei.

Şi totuşi, la 24 aug. 1787 izbucneşte războiul ruso-turc iar Tismana fu ocupată pe rând când de turci când de austrieci. Armatele trebuind hrănite, s-a făcut jaf la mânăstire. 110 bivoli i-au luat turcii, 300 de oi şi 40 de vaci le-au mâncat austriecii, 30 cai i-au luat turcii şi austriecii, 2000 vedre de vin le-au băut austriecii, 1000 vedre vin au ars împreună cu buţile cele mari din care una era de 3000 vedre de lemn de tisă, de câte 12 oca când au dat turcii foc mânăstirii. Profitând de conflictul ruso-turc, austriecii mai ocupară şi mânăstirile Cozia şi Sinaia. Jafurile pe care le făceau turcii cu turmele păstorilor ardeleni erau însă şi mai mari. Din vremurile acelea au învăţat ei să umble prin munţi, pe căi numai de ei ştiute, pentru ca să evite autorităţile române sau austriece precum şi drumurile oştilor turceşti. (În imagine, ungureni din Tismana, în stânga, Petrilică Galeţescu.)

In aceste perioade de ocupaţie austriacă au loc marile migraţiuni ale păstorilor mărgineni (din jurul Sibiului) ce vor ajunge în final la Tismana. E interesant că până la 1753 nu avem nici o „carte" domnească, care să privească în special pe păstorii români din jurul Sibiului, deşi ştim că erau oieri vestiţi şi cu turme mari de oi, pe care le ţineau prin Tara Românească, unde treceau în taină peste munţi sau peste pasurile Tumu-Roşu si Vulcan. Cei care le treceau prin Turnu-Roşu ajungeau cu ele până în bălţile Brăilei, cei care le treceau prin Vulcan ajungeau la Novaci iar de acolo până în bălţile Dunării din Mehedinţi. Păstorii ardeleni n-aveau graniţă. Erau toleraţi tacit şi de domnii Ţării Româneşti care puteau plăti la Înalta Poartă din dările luate de la ei, erau toleraţi şi de austrieci care deschid chiar un consulat la Bucureşti care să organizeze pentru imperiu veniturile mari ce ieşeau de la păstorii ardeleni ce se simţeau bine în câmpiile mănoase ale românilor.

„Oierii treceau pe unde puteau de o parte şi de alta a Carpaţilor şi făceau un comerţ conţinu şi neîmpedecat de nimeni cu piei, lână şi brânză, spre marea pagubă a visteriei, fiindcă nu plăteau vama şi nu se purta un registru despre trecerea şi întoarcerea turmelor din Tara Românască cum se făcea la Braşov, unde oierii, la termin şi loc fixat, veniau cu turmele lor, dând vama stabilită şi însemnându-se la răvaş taxa de 3 fl. de o turmă, care se compunea din 600, 700, 1000, sau chiar şi 1200 oi. Se iau măsuri la Sibiu ca abuzurile şi nerânduelile să dispară, şi pentru o turmă de 600 oi să se dea taxă 1 fl. 50 den., pentru 800 oi 2 fi., şi pentru ce trece peste 800 oi se dă 3 fl.” spune Ştefan Meteş în cartea lui.[41]

„Intre anii 1718—1739, când Oltenii a fost ocupată de Austriaci, oierii mărgineni au umplut acest ţinut cu turmele lor. Ce numeroase au trebuit să fie turmele acestora în Oltenia e de ajuns să Amintesc că numai oierii din Răşinari plăteau la camera valahă şi împărătească din Oltenia, în anul 1736, suma extraordinară de 8866 fl. după turmele lor.”

Banii păstorilor sibieni curgeau deci gârlă în visteria valahă şi austriacă. Constantin Vodă Racoviţă scrie personal la 31 august 1755 o scrisoare judelui din Sălişte şi oierilor Cândea, Avrămuş, Floaş, Cristea şi Herţa prin care-i anunţă că pitarul Radu Bengescu nu s-a ţinut de vechiul obiceiu de a lua dela Ungurenii ce vărează vitele în Tara Românească, numai câte 4 bani de vite, vaci şi cai, şi câte 2 bani de oaie mare, ci "s-a întins" de a luat şi dela miel cum n'a fost obiceiu. „Să vie în grabă la Novaci să-şi ridice banii în prezenţa reprezentantului domnesc, care aşteaptă aici după oierii păgubiţi.”

Deci oierii mărgineni aveau uneori o situaţie mai favorabilă în Valahia noastră decât cei din judeţul Braşovului. Iată un raport al consulului austriac la Bucureşti, Merkelius, cu data de 30 Mai 1792, în care spune, că „după intrarea trupelor austriece în Tara Românească, la 1790, au venit câţiva ciobani ardeleni din scaunul Miercurei, din satele Poiana şi Rod, şi au năvălit în grup în satul Novaci de lângă Târgu Jiu şi au luat localnicilor 550 oi şi 34 vite cornute.

Cauza răpirii e că şi novăcenii împreună cu turcii le-au luat în 1791 ciobanilor ardeleni 3550 oi şi 13 cai. Se face proces şi să constată că băştinaşii sunt nevinovaţi, prada a făcut-o turcii şi ei, numai siliţi au arătat drumul spre turmele din munţi. Divanul din Craiova hotăreşte, ca Ardelenii să dea oile toate înapoi sau o despăgubire grabnică şi venitul pe 3 ani dela oi, care se urca la suma foarte mare de vreo 8000 fl. Ungurenii erau desperaţi, dar Consulul reuşeşte să reducă suma de plată la 320 lei. "Ei îmi mulţumiră cu mânile ridicate şi erau foarte bucuroşi, că au fost scutiţi astfel de neajunsuri în viitor" încheie Merkelius raportul.”[42]

Ion Luculescu, fiu de păstor ardelean, fost primar la Tismana, detaliază marea migraţiune a unor familii de păstori ce a avut în acele vremuri: „Străbunii noştri au plecat din Telişca şi Săliştea Sibiului, turmele cele mai mari avându-le Luculeştii, Rodenii şi au lui Suciu din care s-au zămislit şi popii satului.

Turmele lor au coborât pe la Turnu Roşu spre Bălţile Brăilei. Nu erau condiţii prea prielnice[43] şi în anii următori coboară oile prin pasul Vulcan în Bălţile Mehedinţului: Tismana[44], Bistreţu, Burila Mare, Burila Mică, Balta Verde, Gârla Mare. Ai mei, Luculeştii, vărau oile la Burila şi iernau la Tismana Gorjului. Ungurenii Tismanei erau proprietari de oi multe şi găseau ciobani printre câmpenii foarte harnici şi destoinici din satele amintite. De acolo ei au venit în Ungureni după stăpânii turmelor. Din Gârla Mare a venit ciobanul Ion Bărăitaru  (Gârleanu), De la Balta Verde a venit unul ce-l numeau ciobanii Burtă Verde. Care neavând copii, a înfiat un copil şi i-a dat numele lui, Grecu. După vreo trei ani vine la Tismana alt val de păstori, ai lui Novăceanu, ai lui Văideianu şi mai târziu ai lui Guşe. Vatra satului din răscrucea Ungurenilor era ocupată de aceste familii la care mai adăugăm pe Crăciun, cu nevasta adusă din Câmpu Mare şi Ion Dragomir care ia una din cele două fete ale oierului Ion Băbău din Ciocârlii. Aici s-au instalat păstorii noştri ardeleni şi unde trăiau mai înainte doar câţiva băştinaşi cu numele Văcaru”

Din memoria narativă a păstorilor din Ungureni reţinem că aceşti văcari din timpurile vechi ţineau vacile şi caii prin Lunca Ungurenilor şi animalele veneau singure la să lingă drobii de sare sau să se adape la fântâna din răscruce. Mitu al lui Gârleanu povesteşte că stră-străbunicul lui, Truşcă (Dâncanu) pusese clopoţei la cai ca să audă când aceştia veneau singuri seara să lingă sare la staulul său din Dealul Perilor. (În imagine: la stâna Luculeştilor)

 Ciobani erau şi prin satele din zonă şi luau neveste din Ungureni. Am văzut mai sus, că Ion Dragomir, unul din ai lui Moş Tâpu, s-a căsătorit cu fata lui Băbău din Ciocârlii, Liuţa. Mama ei, soţia lui Ion Băbău era din Brebena  dintr-ai lui Cetate, tot ciobani şi ei la ai lui Bălu şi Chelu, mari proprietari de oi şi pădure între Baia de Aramă şi Padeş. 

Deci de la Ungureni, unii oieri s-au căsătorit prin satele Ciocârlii, Vânăta, Topeşti sau alte sate. E probabil că întemeierea satului Ungureni s-a făcut treptat, plecându-se doar de la câteva familii de pe vechiul ţinut Ruşeasca şi care s-au aşezat aici când timpurile au permis. Însăşi denumirea arată că satul s-a înfiinţat, pornind de la un grup de ungureni. Există în România 19 comune cu acest nume, aşezările fiind situate doar în fostul regat, dintre care, patru în Dobrogea şi una în Maramureş. Dar localităţi Ungureni, pendinte de o comună, nefiind considerate sate în actele oficiale aşa cum sunt Ungurenii Tismanei, sunt probabil mult mai multe.

Un caz special este al unui grup de păstori din satul Sohodol veniţi din localitatea Frata, la nord-vest de Cluj, localitate opozantă geografic cu localitatea Dâncu, care se află spre est de Cluj. Familiile de sohodoleni veniţi prin sec. XVIII din Frata s-au numit Frăţileşti, pe când cele care păşteau animalele la câmp, la boier Gavrilă din Strehaia, s-au numit Gavrileşti. Vedem aici că nu toţi ungurenii îşi luau numele după satul de provenienţă ci şi după satele unde migrau pentru păşunat sau, mai rar, al boierului pe a cărui moşie tocmeau să păşuneze. In această ordine dăm câteva exemplele. Dâncanii, Frăţileştii, Novăcenii veneau din Dâncu, Frata sau Novaci. Gârlenii veneau din Gârla Mare. Gavrileştii de la moşia lui Gavrilă de la Strehaia.

Cu toate acestea cei mai mulţi ungureni, mai înstăriţi şi care-şi plăteau cinstit dările, şi-au păstrat numele pe care-l aveau primit în Ardeal, cu predilecţie cei veniţi din Mărginimea Sibiului. De aici au venit şi ungurenii cu numele Basarabă. Astăzi acest nume se mai păstrează  încă la Novaci iar la Sohodol găsim familii cu porecla Basarabă. Sintagma „De-ai lui Basarabă” nu reprezintă însă neapărat ungurenii de origine sibieni. Ei pot fi o parte din Frăţileşti sau paznicii mânăstirii care l-au ajutat pe Matei Vodă Basarabă să treacă munţii în Ardeal, fugărit de oştile lui Leon Vodă. „Ai lui Basarabă” l-au scăpat pe Matei Vodă urmând traseul Valea Saşa, Valea Pocruii cu haltă seara la Sohodol. Au continuat urcarea prin Ogaşul lui Basarabă, Drumul Ruşchiului, Padina Tisa, Lespezele, dreapta Frumosului, trecând în Ardeal prin Pasul Scocu dintre izvoarele Cernei şi Jiului de Vest.

 

§1.5. Tismana staţiune climaterică

 

În data de 20 august 1908, prin "Statutele Societăţei „DORNA TISMANA” din judeţul Gorjiu", Capitolul I, Art. 2, litera D, se propune ca în următorii ani, Valea Mânăstirii Tismana să devină o staţiune climaterică, "care să poată folosi poporului, atrăgându-l şi prin diferite lucrări de înlesnirea traiului". Deşi termenul de declarare se va lungi până în anul 1918, la terminarea primului război mondial, George Coşbuc şi George Sfetea, ataşaţi de locurile liniştite pentru odihnă şi creaţie de la Tismana, insistă pe lângă deputaţii de Gorj, Dincă Schileru, Numa Frumuşeanu, arhimandritul mănăstirii Tismana Corneliu Săbăreanu, ca Valea Tismanei să devină un important centru turistic, care să atragă câţi mai mulţi vizitatori, mai ales, scriitori şi artişti.

Prin respectul pe care-l avea ca poet, George Coşbuc atrage şi alte personalităţi din întregul regat muntean. Erau atrase în proiect înalte feţe bisericeşti din Tg. Jiu şi Craiova, profesori universitari, bancheri, librari, publicişti din Craiova, Bucureşti şi chiar secretarul Adunării Deputaţilor. Pe lângă primarul Tg-Jiului, fostul prefect de T-Severin, membri ai Consiliului Judeţean, mai figurau un controlor şi un sub-insp. Silvic din Craiova, bancherii din Novaci, Bumbeşti şi Tg. Jiu, proprietarii C. Popescu şi Gh. Petrescu, deţinători de terenuri şi mori de pe Valea Tismanei.

Prin activitatea lor în Societatea „Dorna Tismana”, aceste mari personalităţi ale timpului, au dus la emanciparea satului Tismana şi la dezvoltarea lui prin lotizarea întregii văi ca teren pentru construcţie apoi construirea altor vile turistice pe lângă cea a lui Sfetea: Vilele Petrescu şi Semenescu, Vila Rioşanu – Craiova, Vila Nicu Miloşescu, Vila C. Chiricescu, Restaurantul Rozica (I. D. Popescu), Vila Pr. D. Lungulescu. Prin grija membrilor Societăţii „Dorna Tismana”, s-au construit: eleşteul, un drum de promenadă numit „Aleea Tainelor”, Fântâna Basarabilor, Fântâna Chihaia, Parcul Dendrologic, s-a amenajat Muzeul Mănăstirii, s-a înfiinţat o bibliotecă şi s-a construit o şcoală nouă în sat. Odată cu modernizările din anii 1918-1925, cu ajutorul Societăţii „Dorna Tismana” s-a făcut publicitate staţiunii climaterice care a condus la recunoaşterea Văii Tismanei, ca „staţiune climaterică de nivel naţional şi internaţional”[45], din cauza aerului ozonat de pe Valea Tismanei şi Pădurile Cioclovina, aer numai bun pentru bolile de plămâni iar prin plimbări în jur, ameliorarea bolilor de nervi. Mânăstirea Tismana şi zona din jurul ei, a fost marcată pe toate ghidurile şi hărţile cu staţiunile balneare şi climaterice editate în România anilor 1930-1947. După înlăturarea regelui din ţară, schimbarea de regim politic având conducători deţinuţii politici comunişti care efectuaseră muncă forţată în staţiunea climaterică Tismana a avut ca efect întoarcerea statutul Tismanei la nivelul unui simplu sat, reşedinţă de comună. Vilele staţiunii climaterice au fost confiscate iar bunurile lor, de mare valoare de patrimoniu istoric şi cultural, vândute „clasei muncitoare şi ţărănimii din comună.  (În imagini: stânga, detaliu harta din ghidul „Al. Bădăuţă - GUIDE BALNÉO-CLIMATIQUE DE LA ROUMANIE”, EDITIONS .DACIA", 1932. În dreapta - bilet de intrare la serbarea şcolii Tismana, organizată la 25 aug. 1925, pentru obţinerea fondurilor necesare declarării Tismanei, „Staţiune climaterică”. Document din colecţia Crişan Rădulescu.)

 

§1.6. Trecerea comunei Tismana la rangul de oraş

Paragrafele §1.6.1, §1.6.2, §1.6.3, §1.6.4 şi §1.6.5. se pot citi aici, într-un articol separat

 

§1.7. Diversiunile de la wikipedia

 

Wikipedia (wp) nu mai este demult o sursă credibilă. Unele din paginile mele de acolo au fost şterse, unele din imaginile cu care am ilustrat paginile la fel, pentru ca mai târziu aceste imagini să apară sub alt nume de utilizator. Ultima noutate pe wp este ştergerea unor texte pentru a se face reclamă unor cărţi în detrimentul adevărului istoric. Unele sunt scrise de cunoscători, altele sunt un amalgam copy/paste făcute de „profesori universitari” cu cunoştinţe îndoielnice. Iar pentru faptul că aceste cursuri se află în librării, trebuie să se facă reclamă pe wp prin înlăturarea unor informaţii despre oraşul nostru.

Când am creat eu pagina „Tismana” am detaliat când Tismana a fost oraş în evul mediu şi când a devenit oraş prin referendumul din 2004. Acum, pe wp, apare că Tismana este oraş dar s-au şters acele indicii istorice pentru a-şi băga nasul „universitarii” conform cărora Tismana a fost „sat turistic”.

Se spune aşa pe wp: Tismana este un oraş[3] din județul Gorj, Oltenia, România. Începând cu data de 16 iulie 1973[4] fostul sat Tismana (Gorj), alături de alte 13 localități, se declara, experimental, sat de interes turistic denumit "sat turistic"[5].

În nota de subsol [3]  a fost lăsată de aceşti wikipedişti „deştepţi” doar informaţia „Monitorul Oficial Nr. 310 din 07.04.2004”. Aceştia au şters referirile originale, fără să fi avut la îndemână documentele care au trecut  prin Consiliul Local Tismana şi care erau proiecte sau Hotărâri ale CL Tismana. În anul 2004, eu am lucrat proiectul „Proiect de Hotărâre privind Statutul oraşului Tismana”. Proiectul de Hotărâre privind statutul, a fost avizat de către aparatul propriu de specialitate al Primăriei Tismana, comisiile de specialitate ale Consiliului Local şi aprobat în şedinţa extraordinară a Consiliului Local al oraşului Tismana, din luna iunie 2004, cu 15 voturi pentru, 0 abţineri și 0 voturi contra. Toate detaliile privind aceste proiecte, privind aprobările, datele privind referendumul erau  pe site-ul arhivă al primăriei, anii 2004-2008, creat de mine în aceşti ani. Dar unii din wikipedişti, care ar trebui eliminaţi de acolo, au interesele lor şi-şi pun reclama proprie pe Wikipedia.

Astfel, în nota de subsol [4] se face referire la  Ordinul ministrului turismului nr 744/1973”  iar în nota de subsol [5] reclama disimulată apare evident: „Puiu Nistoreanu, Turismul rural, pag. 23-24”

Aceasta este o carte care stă nevândută în librării tocmai prin informaţiile „la grămadă”  pe care le conţine. Mai mult, studenţii din regie au copiat-o şi au pus-o pe internet fără autor şi fără paginaţia originală. Cum regula copy/paste e la modă, ar putea fi chiar alt autor care l-a copiat pe P.N. „en gros”, nu „en detail”.

Astfel, la pagina 34, se spune: „Cu începere de la 16 iulie 1973, prin ordinul Ministerului Turismului numărul 744/1973 se declarau, experimental, sate de interes turistic, denumite “sate turistice”, următoarele 14 localităţi rurale: Lereşti şi Rucăr (Argeş), Poiana Sărată (Bacău), Fundata şi Şirmea (Braşov), Bogdan Vodă (Maramureş), Tismana (Gorj), Sibiel (Sibiu), Vatra Moldoviţei (Suceava), Racoş (Timiş), Sfântu Gheorghe, Murighiol şi Crişan (Tulcea), Vaideeni (Vâlcea).”

Să spunem noi ce este cu acel ordin: regimul comunist n-a mai ţinut seama de statutul de localitate climaterică al Tismanei pe care-l avea în timpul regatului. La amenajarea parcului dendrologic Chihaia, înscris pe plan european ca zonă protejată, munciseră din greu N. Ceauşescu, Gheorghiu-Dej, E. Bodnăraş şi alţi deţinuţi comunişti din Penitenciarul Tg-Jiu. După schimbarea de regim politic de după al doilea război mondial aceşti deţinuţi politici ajunşi conducători au întors din nou statutul Tismanei la nivelul unui simplu sat.

Ordinul ministrului turismului 744/1973 dorea o reparare a degradării statutului localităţii climaterice Tismana prin declararea ei ca „sat turistic”. În realitate, Tismana n-a fost „sat turistic” decât prin acel ordin. Securitatea interzicea cazarea turiştilor străini în locuinţele particulare. De altfel chiar în cartea „Turism rural” se recunoaşte că „unele localităţi nu au înregistrat nici o activitate turistică (Tismana, Bogdan Vodă, Vaideeni)” iar “oficializarea” turismului rural nu a făcut posibilă organizarea activităţii de turism şi nici amenajarea corespunzătoare a satelor turistice”. Atunci de ce wikipedia pune la loc de frunte această informaţie despre Tismana, ştergând informaţii esenţiale pe care le dădusem ca participant activ la declararea oraşului Tismana? Doar de dragul de a pune în evidenţă cartea unuia?

Aşa se întâmplă când dai libertate deplină oricăror informaţii pe wp fără ca administratorii să verifice acele informaţii. Tocmai de aceea revista „Sămănătorul” şi „Monografia oraşului Tismana”, includ articole şi paragrafe bine argumentate, de tipul acestui documentar, pentru ca nimeni să nu mai îndrăznească să ne strice istoria, patrimoniul cultural al Tismanei pentru interese personale. 

Dar pentru ca informaţia să fie bine răspândită, înlăturând speculaţiile unor amatori, trebuie ca revista şi monografia oraşului să fie susţinute material de autorităţile oraşului

 

.

 

Nicolae N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”

Tismana, 3 ian. 2015.

Articol revizuit şi adăugit faţă de cel apărut în revista online „Sămănătorul”, anul IV, nr. 9, septembrie 2014 şi în revista tipărită nr. 10, octombrie 2014

 

 



[1] Nicolae N. Tomoniu - Monografia oraşului Tismana, Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu-Jiu, 2013, ISBN: 978-973-7847-53-9

[2] Al. A. Vasilescu – Diplomele lui Sigismund I, regele Ungariei şi Ioan Huniade, voevodul Transilvaniei, dela Mănăstirea Tismana, sunt false, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944. Studiul contestat la început de P.P. Panaitescu, a fost confirmat de mărturiile târzii ale celor care au dat comanda (Mitr. Râmnicului) şi călugării urmaşi celor care le-au executat.

[3] Ibidem 1, pag. 44

[4] O. G. LECCA - DICTIONAR ISTORIC, ARHEOLOGIC SI GEOGRAFIC AL ROMANIEI, BUCURESTI, EDITURA UNIVERSUL", S. A., 1937, pag. 48

[5] Ibidem , pag. 49

[6] D.I.R. seria B, 112, sub 1454-1499, sept.30, Gherghiţa (sat în jud. Prahova, altădată târg înfloritor şi cetate ridicată de Vlad Ţepeş din care n-a rămas nimic în urma luptelor)

[7] D.I.R. seria B, 124, sub 1464, iulie 10, Bucureşti

[8] Nicolae N. Tomoniu - Monografia oraşului Tismana, Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu-Jiu, 2013, ISBN: 978-973-7847-53-9

[9] Vasile Cărăbiş, Istoria Gorjului, ed. Editis, 1995

[10] La o căutare „Tismana” pe www.dacoromanica.ro ai neplăcuta surpriză să ţi se dea o listă de mii de cărţi, fiecare carte având numeroase referinţe.

[11] Paul de Alep (1637 - 1667): „La sfîrsitul călătoriei noastre, egumenul vestitei monastiri Tismana a venit să ne întâmpine şi ne-am coborât pe râul cu acelasi nume, pe malurile căruia, de fiecare parte, este câte un tîrg mare care tine de monastire.”(pg. 196, 221pdf);  „Lemnul <de tis> este foarte tare şi frumos şi din el se fac mii de butoaie mici, legate cu cercuri de fier care nu se desfac niciodată în bucăţi. Am adus cu mine două <butoaie> la Alep şi le mai am încă acasă.” .(pg. 199, 225pdf). – Călători străini în ŢR, vol. 6, Ed. Şt. şi Encicl., Buc. 1976.

[12] Ibidem 6, pg.262

[13] Ibidem 4, O. G. LECCA – DICTIONAR…, pag. 526

[14] Revista „Sămănătorul”, anul III, nr. 11, nov.2013, pag. 32

[15] Documenta romaniae historica, B.Ţara românească, vol. I, (1247-1500) vol. întocmit DE P. P. Panaitescu şi D. Mioc, Editura Acad. Rep. Soc. România, Bucureşti, 1966, pag.19

[16] Ibidem 6, pag, 31

[17] PÂRCĂLÁB, pârcălabi, s. m. 1. Titlu dat în evul mediu, în țările românești, persoanelor însărcinate cu conducerea unui județ, a unui ținut, a unei cetăți, având atribuții militare, administrative și judecătorești. DEX '98 (1998)

[18] Doc. privind ist. Romîniei. B. Ţara Ro. XIII-XVI, Indic. numelor de locuri, Ed. Acad. Rep. Populare Române, 1956, pg.

[19] Pe vechiul drum de care cu ruta Ruşeaţa cimitirului, Ponoave, Sângeriş, Vânăta

[20] De la „zingani”, Dicţionar: 1. Din sl. ciganinŭ 2. Zingaro (archaic) A gypsy. Vedeţi la Google - imagini: "zingari"

[21] Documenta romaniae historica, B.Ţara românească, vol. I, (1247-1500) vol. întocmit DE P. P. Panaitescu şi D. Mioc, Editura Acad. Rep. Soc. România, Bucureşti, 1966, pag.365

[22] La 1369, oastea trimisă de Regele Ludovic contra Domnului român, fu surprinsă In munţii Muscelului, In apropierea cetăţei, şi înfrântă de Dragomir. Voevodul Nicolae al Transilv. căzu în luptă. Mai târziu (1384), Dragom., călugărit, erea stareţ al mon. Tismana. O. G. LECCA – DICTIONAR…, pag. 199

[23] Ibidem, pag. 235

[24] D.I.R. seria B, 188, vol. 3, 1526-1535

[25] PIUA-PETRU. Sat în Ialomiţa, la vărsarea râului Ialomiţa în Dunăre. Urmele oraşului de Floci. Vechi târg şi vamă, schilerii  fiind opriţi să se amestece la bălţile de aici ale m-rii Cozia.

[26] D.R.H, seria B.Ţara românească, vol. III, (1526-1535) vol. întocmit în cadrul semin. de paleogr. slavă condus de  D. Mioc, Editura Acad. Rep. Soc. România, Bucureşti, 1975, pag.425

[27] Ibidem 8, pag. 277

[28] Abia la 1 Iunie 1483 aflăm Sârbşorii în stăpânirea m-rii Tismana, când Vlad III Călugărul dă un hrisovul prin care să le fie egumenului Matei şi fraţilor” moşii comune: Tismana de ambele laturi ale râului Tismana şi Pocruia cu toate hotarele şi Godineştii toţi cu toate hotarele şi Sârbşorii şi Ohaba (azi Hobiţa Peştişanilor, ohabă=moşie cu imunitate)».

[29] In monografia oraşului Tismana, pag. 92. „Drumul Tainelor, cărare împietruită prin luncă” se află printre lucrările deja executate de Societatea „Dorna Tismana” în staţiunea Climaterică Tismana ce cuprindea satul, Valea Mânăstirii şi Vârful Cioclovina, împreună având o lungime totală de 10 km.

[30] De fapt, hrisovul lui Dan Vodă din 3 oct. 1385, întăreşte cele 40 sălaşe de ţigani pe care le dăduse, şi Vodiţei, şi Tismenii, „unchiul domniei mele, sfânt răposatul Vladislav voievod” 

[31] Existenţa acestui cuvânt din limba turcă dovedeşte că sălaşele de ţigani erau aşezate la marginea oraşului Tismana. MAHALÁ, mahalale, s. f. 1. Cartier (mărginaș) al unui oraș; periferie. (DEX '09 (2009)

[32] În hrisov, „М чељади”.  care este tradus din slavonă 40 de sălaşe. Dicţionarele Șăineanu, ed. a VI-a (1929) şi Scriban (1939), precizează că un sălaş ar fi un grup de familii de ţigani (10-15) robi odinioară. Ar însemna că numărul robilor mânăstirii ar fi fost de cel puţin 400 de suflete, cei care au construit biserica mânăstirii din temelii fiind însă bărbaţii.

[33] În 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“. Va fi desfiinţată robia ţiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare ţigan, din Casa fondului de despăgubire. Erau obligaţi să se statornicească, iar nomazii să se aşeze în satele unde doresc, cu obligaţia de a avea locuinţe şi gospodării proprii.

[34] Dan Neguleasa – Învăţământul public gorjean la început de drum (1831-1848), catalog de documente, ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2009

[35] Stelian Popescu - Navalnice, nostalgice si obsesive aduceri aminte, Semănătorul-Editura online, Tismana, 2009

[36] Ştefan Meteş - Păstori ardeleni în Princip. Române, Coresp. al Acad. Române, „Bibl. Semănătorul", Ed. Libr. diec. Arad, 1925.

[37] Lazăr Şăineanu-Dicţ. Universal al lb. române, ed. a VIII-a (prima ed. în 1896), editura Scrisul Românesc, pagina 857

[38] Despre Petrilică citiţi  Revista „Sămănătorul”, anul III, nr. 04, apr. 2013, pag. 11

[39] Socotind câte generaţii au trecut şi ţinând seama că austriecii au ocupat Oltenia între 1918-1739, primii oieri ascunşi prin munţi au coborât în Tismana, în aceea perioadă.

[40] In revista tipărită „Sămănătorul”, anul IV, nr. 3(2), mart. 2014, pag. 3, în foto-document 1938, Tanţa Neferescu preciza pe marginea originalului că are alături „Baba Dajica şi baba Dochia”. In fapt, Dajica este Marioara Gârleanu având acum două confirmări: Mitică Vlăduţ şi dr. Georgică Popescu, pentru primul mamă, pentru al doilea mumă (aşa-i zicea el bunicii)

[41] Ştefan Meteş - Păstori ardeleni în Princip. Române, Ed. Libr. diec. Arad, 1925, pag. 56

[42] Hurmuzaki, XIX, p. 601

[43] În 1795 se instalează foametea, ca urmare a unei invazii de lăcuste. În paralel, începe şi epidemia de ciumă.

[44] E vorba de Tismana Mehedinţului, la vreo 10 km de Burila Mare unde păşunau Luculeştii.

[45] Parcul dendrologic Chihaia din staţiunea climaterică, a fost recunoscut de Facultatea de Geografie din Paris ca arie naturală protejată de nivel european.