Fraţii Coman, Ion
şi Gheorghiţă Aurariu:
Coman
căzut în luptă, Ion şi Gheorghiţă (medic)
supravieţuitori
Din memorialul
Ion Aurariu – „Prin
vremuri de război”
- cu prefaţă şi adăugiri de
Nicolae N. Tomoniu -
Prezentarea cărţii după tipărire
Prima
carte dintr-un proiect al Editurii „Sămănătorul Tismana”: „ROMÂNIA 1916-1918”
Glorie soldaţilor,
gradaţilor şi ofiţerilor
Tismanei participanţi la Războiul pentru Reîntregirea Neamului
1916-1918 ! Recunoştinţă eroilor!
Iată că, după inserarea succintă în „Monografia
oraşului Tismana” a combatanţilor supravieţuitori şi a
listei eroilor primului război mondial, începem o detaliere a
evenimentelor de atunci care au lăsat Tismana plângând după cei
căzuţi în luptă. Soţi, prieteni, intelectuali,
funcţionari publici, comercianţi, plugari, ungureni, ţigani dar
şi floarea tinerimii satului chemată să-şi dea viaţa
pentru ca cei rămaşi acasă să trăiască liberi
într-o ţară respectată în lume.
Pomelnicele bisericilor din toate satele Tismanei sunt pline de
foştii combatanţi din Regimentul 18 Gorj, care au lăsat jertfa
de sânge de-a lungul sutelor de kilometri de bătălii sângeroase de la
Defileul Jiului şi până în îndepărtata Moldovă la
Mărăşti şi Mărăşeşti.
Am relatat în revista „Sămănătorul” despre faptele de
vitejie ale căpitanului Ion Neferescu şi sergentului Ghiţă Barbu
Bărbulescu, am amintit în monografie locotenenţii Matică
Şerbu, Coman Aurariu – Vânăta; tismănenii Călin I
Văcariu, Leonte Cernăianu, Mihai Puiu; Nicu Cazacu şi Mişu
Buzner din Mahala, ungureanul Vasile Galeţescu dar şi de Mitică
Butiuc care deşi cu o deficienţă fizică ce nu-l făcea
apt pentru participarea la război, a cerut să fie înrolat voluntar
pierzându-şi viaţa.
Astăzi avem în noua carte „Prin
vremuri de război” tipărită la editura noastră, un
memorial de război al lui Ion Aurariu care ne aduce amănunte
cutremurătoare din aceea conflagraţie mondială ce a umplut
cimitirele Tismanei de eroi.
Aducem în carte mulţumiri pentru materialul documentar pus la
dispoziţie, de nepoţii înv. I. Aurariu, dr. Mariana
Gherghinescu-Arjoca şi ing. Marian Arjoca invitănd pe toţi cei
care posedă documente asemănătoare să ne contacteze. Pentru
că anul viitor, în
luna august 2016 se vor împlini exact 100 de ani de la intrarea României în
Războiul de Reîntregire a Neamului iar dacă azi avem, cât de cât, o
Românie „dodoloaţă” aceasta se datorează celor amintiţi mai
sus dar şi altora încă neidentificaţi mai ales prin alte sate
ale oraşului Tismana.
Amintim că s-a înfiinţat website-ul Fundaţiei Europeana http://www.europeana1914-1918.eu/ care ne îndeamnă: "Exploraţi povestirile , filmele şi materialul
documentar istoric despre Primul Război Mondial şi contribuiţi
cu propria voastră povestire de familie”.
Cartea lui Ion Aurariu - „Prin
vremuri de război” îşi aduce o contribuţie valoroasă la
acest îndemn. Pe lângă extraordinarul memorial al autorului, veţi
găsi şi adăugirile directorului editurii Nicu N. Tomoniu
constând într-o cronologie de
război 1916-1918, documentarul absolut inedit "Zona Tismana în primul război mondial", dar şi
alte documentare, în premieră absolută, cu caracter istoric: "Situaţia tactică pe linia Cerna – Jiu după oprirea ofensivei armatei române în
Transilvania." , "Ofensiva armatei a 9 germane" , „Descrierea luptelor din Munţii Vâlcan
în memoriile lui Erich von Fakenhayn.”
Documentarele sunt ilustrate cu trei hărţi tactice, din care,
publicată prima dată, o reconstituire a „Drumului strategic 1916” Tismana - Pasul Scocu dintre Cerna
şi Jiul de Vest, cu toate detaliile: râuri, creste, poteci, amplasamentele
Reg. 57 inf., condus de cpt. Cornicioiu, Reg. 5 art. al mr. Paşalega, Reg.
31 inf. al mr. Nicoleanu, formaţiunile de luptă ale lt. Col. Dejoianu
şi mr. Dumitrescu ce băteau cu tunurile din Frânceşti-Peştişani
în dealurile Dobriţei unde se infiltraseră nemţii.
Reconstituirea hărţii „Drumul strategic 1916” Tismana - Pasul Scocul Jiului va fi eliberată curând sub licenţa Creative Commons Atribuire 2.0 Generică. Sunteţi liber: să partajaţi cu alţii – aveţi dreptul de a copia, distribui şi transmite imaginea, să adaptaţi – aveţi dreptul de a adapta imaginea în următoarele condiţii: atribuind – Trebuie să atribuiţi opera specificând autorul sau licenţiatorul (dar sub nicio formă care ar sugera faptul că dvs. sunteţi autorul imaginii).
Cartea mai aminteşte
că pe lângă cartea lui Erich von Falkenhayn, „Campania Armatei a
9-a împotriva românilor şi a ruşilor” mulţi din generalii
germani şi-au scris memoriile din campaniile lor din România: generalul
Curt von Morgen, generalul Ernst Kabisch, dar şi generalul Konrad Krafft
von Dellmensingen din trupele speciale ale vânătorilor alpini din care
făcea parte un tânăr locotenent menit unui destin glorios şi
tragic deopotrivă: Erwin Rommel, viitorul feldmareşal, supranumit
„Vulpea deşertului” în războiul lui Hitler.
Din însemnările lor ne dăm
seama că românii erau bine instalaţi pe crestele munţilor
încă de la începutul primelor lupte iar în luptele corp la corp şi în
acţiuni de mici unităţi, ca cele de tip comando, erau
neîntrecuţi. De pildă, compania lui Rommel se întâlneşte cu
câţiva soldaţi rătăciţi dintr-o unitate bavareză: „Din povestirile lor reiese că au
trăit momente cumplite în timpul luptelor desfăşurate în
ceaţa munţilor. Majoritatea camarazilor lor a fost
măcelărită de români în lupte corp la corp. Zile în şir
supravieţuitorii, puţini la număr, au rătăcit
rupţi de foame prin păduri până au reuşit să
treacă de partea cealaltă a versantului. Despre români spun că
sunt inamici sălbatici şi foarte periculoşi”.
Supravieţuitorii pe care îi întâlnise Rommel
făceau parte din trupele generalului Kneussl – cuceritorul
cetăţii Przemysl în 1915 – care eşuase în încercarea lui de a
cuceri pasul Vulcan, înregistrând pierderi grele. Rommel avea să afle pe
pielea lui, în lupta de la Coşna, vitejia soldatului român, fiind
rănit la braţ, cum va avea să simtă baioneta
românească tot acolo şi comandantul de pluton din Regimentul 18
infanterie de rezervă – Rudolf Hess –, adjunctul de mai târziu al lui
Hitler.
Notă. Cartea se poate citi începând cu
1 iulie 2015 la Biblioteca „George Coşbuc” a oraşului Tismana. Ca de
obicei, un stoc limitat se află la vânzare la Grupul de Artă
Plastică de la Tismana condus de Gabi Tâlvescu (Văcaru) pe care o
găsiţi şi la salonul său de coafură.
Cartea de faţă este o inedită şi spectaculoasă
reîntoarcere în timp, cu 100 de ani,
graţie carnetelor scrise pe timp de război de proaspătul
absolvent al şcolii normale, seria 1916, învăţătorul de mai
târziu, Ion I. Aurariu.
Intrat,
la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică,
apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul
trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi
muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea
cutremurătoarelor evenimente din primul război mondial pe un
carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi
„o lucrare cu pretenţie
literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative
aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la
literatură când clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu
cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e ziua de
lungă, moartea „încă a unui
erou căzut în luptă în Defileul Jiului”? Nici timpul, nici starea
sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi
sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului!
Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18
Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde
aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe
front să-şi dea viaţa .
Dar carneţelele vor fi o
mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e
frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei
apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că
i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să lupte pentru
ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit!
În febra războiului dar şi a
modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă seama
că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol,
adevărate documente de patrimoniu.
Unele paragrafe pot fi folosite azi în
lucrări multiple: un manual de istorie, un studiu
ştiinţific al dezvoltării speciei umane, ba chiar şi un bun
exemplu de strategie de dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei
sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva zeci de ani, dar care,
introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru decenii
înaintea Franţei.
Datorăm acest memorial[1]
al patrimoniului cultural al neamului românesc graţie acestui normalist de
excepţie care ştie să extragă din cotidian exact
esenţialul faptelor, fapte învelite
în sentimentele omeneşti ale momentului. Să nu ne mire că marii
noştri scriitori, academicieni şi oameni de stat pe care România i-a
avut de-a lungul istoriei sale şi pe a căror operă s-a bazat
patrimoniul cultural interbelic şi chiar cel actual, au trăit la
sfârşitul sec. al XIX –lea şi începutul sec. XX.
Nivelul de cultură a unul normalist
se ridica în primul război mondial la nivelul unui absolvent de
universitate de astăzi, deşi, cu modestia băiatului crescut la
ţară, el declară:
„Cele ce am scris n’au vreo valoare
literară, nici ca formă, nici ca fond. Forma în unele părţi
e chiar caraghioasă, iar fondul obişnuit: păţanii de-ale
mele, reflecţii simple.”
Produs al unui
învăţământ performant şi al unei societăţi cu un
înalt nivel de cultură, civilizaţie şi performanţă
economică, Ion Aurariu se dovedeşte la 19 ani un băiat matur,
care n-are nevoie ca să se deplaseze de la Tismana la cazarmă decât
de căruţa mamei. La nevoie, Ion Aurariu o apucă pe jos până
la Tg. Cărbuneşti pentru a lua trenul spre Filiaşi. De unde este
retrimis acasă! Iar când
războiul îi rechiziţionează mijlocul de transport, mersul pe jos
la Tg. Jiu printre tunurile ce băteau din Peştişani în dealurile
Dobriţei, nu-i creează nicio spaimă. El are ţinta lui de a
participa la stoparea „invaziei teutonilor” oricare ar fi greutăţile.
Nu dă înapoi nici când e nevoit să meargă din nou la
Filiaşi pentru recrutare, de astă dată pe jos trecând prin
noroaiele din Ciuperceni, Fărcăşeşti, Valea cu Apă,
Peşteana, Broşteni, Brăneşti, Ţânţăreni,
Filiaşi.
Cu trupele
„invadatoare germane” pe urma sa, printre puhoaiele de lume refugiată,
sărind dintr-un tren în altul, uneori pe scara trenului, alteori pe
acoperişul vagoanelor, nu-i lucru uşor să ajungi în Iaşi
când însăşi guvernul şi ministerele sale se refugiază
acolo.
Apoi, în
degringolada Statului Major al armatei, să te adaptezi rigorilor de
cazarmă, dezafectată şi plină de păduchi până când armata noastră va intra în
reorganizare. Cât de matur trebuie să fii ca să accepţi ca
armata din care faci parte să fie înlocuită pe linia frontului de
armata rusă? (!!!) Cât patriotism şi cutezanţă trebuie
să ai la 19 ani pentru ca să nu pierzi speranţa unei reveniri a
ţării tale în luptă, speranţa revenirii în satul natal
lăsat la 700 km distanţă?
Ce
forţă lăuntrică trebuie să ai pentru a continua cu
sentimentul că poţi muri oricând în acest război ciudat pe care
nu popoarele Europei l-au declanşat ci jocurile strategice gândite de
monarhii avizi de noi teritorii, care-şi conduc ţările ca pe
nişte cirezi? Într-o lume unde criteriile etnice creează superiorităţi cum
poţi gândi la o stabilitate pe termen lung?
Proaspătul
absolvent de şcoală normală, deşi burduf de carte
intră debusolat în vâltoarea războiului. El a fost educat şi
instruit să ţină la ţara lui, să o apere şi
să acţioneze pentru propăşirea sa. El, ca şi ţara
întreagă, nu ştiu însă tot adevărul ci doar acel
adevăr pe care trebuie
să-l ştie. Astfel, în primul său carnet cu relatările de la
începutul războiului, el foloseşte sintagma „invazia
Austro-Ungară” sau după caz, „invazia Austriecilor” sau „invazia
Nemţilor”.
Ori,
după doi ani de expectativă şi tatonări, la 14 august 1916,
România a fost cea care a declarat război Austro – Ungariei,
alăturându-se Antantei şi nu Puterile Centrale! Acestea n-au atacat
România, având mereu speranţa că o să fim de partea lor!
Germania a
sărit în ajutorul austriecilor după trei zile.
Cu alte
cuvinte, absolventul şcolii normale Ion Aurariu plonjează într-o
Românie insuficient hotărâtă până la 4 august 1916 de ce parte
va fi în război, insuficient pregătită strategic pentru un
război pe două fronturi, o Românie cu resursele de aprovizionare epuizate
la 13 aug. 1916, cu data de recrutare a normaliştilor mereu amânată,
cu data de începere a cursurilor şcolii de ofiţeri de rezervă
mereu amânată şi ea.
Deziluzia
şi frustrările lui Ion Aurariu vor fi tot atât de mari pe cât
degringolada din România, generată de decizii discutabile ale generalilor.[2]
Cel mai
mult îl mâhnesc suferinţele părinţilor tocmai când aceştia
se aşteptau la un ajutor din partea lui şi plimbarea fără
rost de la un centru de recrutare la altul. Apoi, la vârsta lui ar fi avut
nevoie de o relaţie cu vreo fată. Este emblematic faptul că
fiind atât de fidel acţiunilor legate de recrutare, abia la centrul
militar a observat că Chiţiba, consătean cu el, scria în fiecare
zi câte o carte poştală iubitei lui. Rămăsese deci în
urmă cu sentimentele adolescentine
şi în consecinţă se hotărăşte să
scrie şi el o adevărată „carte”, pe care o înmânează timid
„persoanei” doar cu sprijinul eternului lui prieten Costică.
Mai pudic,
ca toţi tinerii din aceea vreme de altfel, preludiul acestei relaţii
de prietenie consta din mici copilării, descrise în carneţel, care,
din păcate vor fi şterse la terminarea şcolii de ofiţeri
şi încadrarea lui în trupele combatante.
Cei care
tehnoredactăm această carte, nu ne-am obosit să refacem acele
paragrafe şi nici să identificăm „persoana” deşi
bănuim cine e. Respectăm
această opţiune, cauzele ei fiind detaliate printr-o notă la
sfârşitul primului carneţel.
Foto: Familia Elena şi Gheorghe Arjoca cu copiii
În semn de preţuire pentru păstrarea patrimoniului documentar al lui Ion Aurariu
Îmi exprim toată lauda şi admiraţia urmaşilor
învăţătorului Ion Aurariu: fiicei sale Elena Aurariu
(căsăt. cu Gheorghe Arjoca), fiilor lor, Mariana Gherghinescu-Arjoca
şi Marian Arjoca, nepoţi ai lui Ion Aurariu, care au ştiut
să-i păstreze cu sfinţenie patrimoniul lui documentar timp de un secol.
Iată, anul viitor, la 1
septembrie 2016 se vor împlini exact 100 de ani de la prima zi de cazarmă
a proaspătului absolvent de şcoală normală Ion Aurariu. În
vremuri de pace, aceea zi ar fi trebuit să fie prima lui zi ca
învăţător nu primul lui pas spre un război sângeros, într-o
Românie care a fost de-a lungul celor două conflagraţii mondiale în
război cu toate naţiunile mari de pe glob numai ca să-şi
păstreze identitatea sa latină într-un teritoriu balcanic,
răvăşit mai întâi de migratori timp de câteva secole, apoi de
mari imperii în foamea lor de cucerire de noi teritorii.
Aşa cum ostaşii României
au luptat pentru independenţă şi pace, tot aşa au
păstrat de pericole copii şi nepoţii lui Ion Aurariu comoara lor
de istorie, care să fie pentru viitorime drept pildă de morală
şi de învăţătură. De la expulzarea regelui din
ţară şi până la răsturnarea regimului comunist, a
păstra documentele pe care Editura Semănătorul Tismana începe
să le scoată acum la lumină ar fi putut însemna privarea de
libertate a deţinătorilor.
Odată distrusă Cortina de Fier, odată întraţi în
Uniunea Europeană şi reprimiţi rândul ţărilor
civilizate, căutăm aceste mărturii ascunse, prin lăzile de
campanie de prin poduri, dovezi certe că nu ne deosebim cu nimic de cei
cărora le-am fost fie aliaţi, fie inamici!
Cât de importante sunt documentele pe care le-au ascuns cu atâta
grijă urmaşii familiei lui Ion şi Olimpia Aurariu putem să
ne dăm seama prin faptul că pe un proiect cofinanţat de Uniunea
Europeană, s-a înfiinţat website-ul
Fundaţiei Europeana:
http://www.europeana1914-1918.eu/
Europeana 1914-1918 ne îndeamnă: "Exploraţi povestirile , filmele și materialul documentar istoric despre Primul
Război Mondial şi contribuiţi cu propria voastră povestire de familie.
Europeana 1914-1918 pune la dispoziţie resurse documentare provenind de la biblioteci şi arhive din întreaga lume alături de obiecte şi amintiri personale de familie din Europa.”
Ca director al Editurii Semănătorul, scoatem prezenta carte în
regia proprie a urmaşilor lui Ion Aurariu şi parafrazez Europeana
1914-1918 :
Descoperiţi.
Învăţaţi.
Cercetaţi.
Utilizaţi.
Împărtăşiţi şi
celorlalţi.
Nicolae N. Tomoniu
Director al Editurii Semănătorul Tismana
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru publicaţiile „Sămănătorul”
Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro