Răscoala
fraţilor vlahi Ioan şi Petru
Soluţia
disoluţiei statului:
STUDENŢI CARE FAC
CERCETARE
(Editorial revista online „Sămănătorul”,
An IV, nr.1, - ianuarie 2014 , nr. 2 februarie 2014, ediţia tipătită)
http://www.calameo.com/books/00091314078a1e911dc5a
§1. PROSTIA
ŞI INCULTURA ÎNTR-UN STAT DUC LA DEZAGREGAREA ACESTUIA
Am mai vorbit în revista
noastră despre unele state care, acordând suficiente fonduri pentru
dezvoltarea învăţământului, s-au trezit în câţiva ani, în
mod paradoxal, cu o creştere economică fără precedent.
Paradoxal pentru cei puşi efemer la cârma unei ţări ca România,
pentru că ţăranul şi muncitorul nostru ante-decembrist o
ştia şi o aplica: pentru ca să ajungă copiii oameni mari în
viaţă îşi luau de la gură şi-i trimiteau la studii.
Ţăranii de la sate
şi ţăranii ajunşi muncitori la oraş au aflat însă
rapid după decembrie 1989, chiar din primii cinci ani, 1990-1995, că
unii se îmbogăţesc rapid pe două căi: fie intrând în
politică, fie profitând de legile proaste pot să fure din avuţia
poporului fără grijă.
Aşa se face că
după ce s-a furat tot ce se putea fura: fabrici, CAP-uri,
sisteme de irigaţii, căi ferate, flotă, clădiri de
patrimoniu sau mai ştiu eu ce, singura soluţie de propăşire
rămase intrarea în politică deşi politicienii avertizau pe
faţă încă de la prim-ministrul Radu Vasile că “nu mai e
nimic de furat în România, ce s-a putut fura, s-a furat deja!”
Şi totuşi
oportuniştii s-au cocoloşit pe lângă politicieni! Că
ştiau carte sau nu ştiau, s-au gudurat bine, au pupat mâna noilor
stăpâni, capitalişti de cumetrie sau de gaşcă politică
iar aceştia, au înfiinţat în ministere tot felul de subsidiare numai
bune pentru un loc călduţ acoliţilor sau rudelor apropiate.
Până şi jurnaliştii de la New York Times au rămas cu gura căscată că
România are şapte servicii secrete, o armată de mercenari, o
poliţie ce nu-i mai zice miliţie, o jandarmerie nou
înfiinţată şi multe alte clone de capitalism sălbatic
şi nu-i în stare să găsească un avion prăbuşit
într-o pădure, cu toată tehnica occidentală care la cocoşat
pe român ca s-o cumpere la preţ înzecit, apoi s-o “implemeneze”.
Ne lamentăm degeaba de
îndată ce ministerele şi alte instituţii de stat sunt pline de
prostime! Oameni puşi pe criterii de partid politic care nici măcar
un bac n-au, făcând liceul la “seral” şi generala la “f.f.”! Iar dacă or fi completat cele 10 clase prin
Franţa, miniştri ai învăţământului ajung!
Aşa s-a ajuns la
disoluţia statului a cărui credibilitate a ajuns la limită.
Degeaba are statul radio, degeaba scot nasul pe la televiziuni cei puşi
să vegheze la ordinea civică!
Anunţul şi
avertismentele de viscol în România au ajuns ca un pârţ de pisic.
Anunţi ca lumea să stea acasă dacă tot e sâmbăta
şi duminica şi viscoleşte în draci iar el, fălosul cu
maşină “tare”, o spune franc reporterului:
“- Dece
n-aş pleca domnişoară, am lanţuri pe roţi!”
Ai lanţuri fălosule,
dar n-ai cap!
§2. ŞI
TOTUŞI...
În sistemul nostru educativ,
încă mai există oaze de bună practică iar Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca o dovedeşte din plin prin
eminenţii ei studenţi, unii din ei fiind coresponenţi
ai revistei noastre.
Chiar în acest număr se
poate citi articolul despre canoanele sinodului II Trulan,
unde studentul Iuliu Marius Morariu ne uimeşte
prin informaţia că în acel sinod “s-au dat 102 canoane prin care
s-au adus diferite întregiri disciplinei şi ritualului bisericesc” iar
unele canoane sunt aplicabile şi azi în biserica creştină
şi le cunosc toţi credincioşii.
Insă ce ne uimeşte la
aceşti studenţi este râvna lor în cercetarea istorică! Articolul
“Viaţa şi activitatea papei Inocenţiu al III-lea” de la pagina 35 a
prezentului număr de revistă, aparţinând lui Ionuţ
Hens - student la facultatea amintită,
Universitatea “Babeş Bolyai” - dezvăluie un fapt extrem de important
pentru istoria noastră: relaţiile lui Ioniţă Caloianul sau Ioaniţă, (Calo-Iannis
în limba greacă, însemnând Ioan cel Frumos) cu Inocenţiu
al III-lea.
Eminentul student Ionuţ (tiz cu Ioniţă!) pune în finalul
articolului accentul pe o scrisoare dintre cei doi, prin care papa îi
recunoaşte lui Ioniţă titlul de Imperator
Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împaratul
bulgarilor şi al vlahilor), acesta conducând implicit la confirmarea
dinastiei asăneştilor ca fiind de origină
valahă (romană, română).
Aceasta
este cea mai mare controversă istorică - evident
artificială şi care n-are a face cu faptele istorice - dintre români şi bulgari! Controversă zadarnică,
despre care eu am scris numeroase articole şi în cartea “Sfântul Nicodim
de la Tismana”, pentru că valahii şi bulgarii au
luptat împreună secole de-a rândul pentru independenţa lor.
Este arhicunoscut faptul că
începând din anii 1185-1187 românii (vlahii) alături de bulgari ies de sub
stăpânirea Imperiului bizantin, în urma răscoalei condusă de
fraţii vlahi Asan şi Petru, împotriva
împăratului Isac al II-lea Anghelos.
Victoria împotriva bizantinilor, duce la crearea un stat multinaţional
cunoscut ca Imperiul vlaho-bulgar, condus de dinastia românească
(vlahă) a Asăneştilor.
Ionuţ Hens, publicând una din scrisorile adresate papei de
Ioniţă cel Frumos (Caloian, 1197-1207) mi se alătură în mod
fericit cu acest document la poziţia mea critică faţă de
nefericita gâlceavă istorică cu vecinii. Iată ce spuneam eu în
detaliile despre volumul meu amintit mai sus:
“astăzi, unii istorici
şi clerici români n-au curajul să susţină cu fruntea sus
temele fundamentale ale istoriografiei noastre de frică să nu
deranjeze pe coana Europa. S-a ajuns până acolo, încât, când se întâlnesc
istoricii unguri cu cei români se stabileşte de la început: despre asta,
nu vorbim! Când se întâlnesc istoricii bulgari cu cei români, bulgarii pun un
par la poartă: să nu cumva să aduceţi discuţia despre
faptul că asăneştii sunt de neam
valah! Imperiul lor a fost bulgar nu bulgaro-valah, pricepeţi?
Ori, partea a treia a
cărţii „Sfântul Nicodim de la Tismana” tocmai asta afirmă:
întemeierea şi consolidarea Ţării Româneşti se leagă strâns de imperiile şi
ţaratele de la sud de Dunăre. Apariţia Ţării
Româneşti a avut loc atât în contextul ameninţării otomane în
sud, cât şi la nord, de slăbiciunea lui Ladislau
al IV-lea şi a întregii sale elite maghiare. Această conjunctură
istorică a dus, în anul 1272, la întinderea stăpânirii lui Litovoi şi asupra ţării din stânga Oltului.
Eu pun întrebări serioase! De ce istoricii noştri trec cu vederea
această primă întemeiere de Tară Românească la nord de
Dunăre încă din 1272? De ce unii atribuie continuarea acestei
mişcări întemeietoare lui Tocomer (numit
şi Ivanco) în filiaţia „bătrânului” Seneslav (1247-1272) şi nu a lui Tihomir
(Thocomer în actele latine şi pe linie
slavă Tyhomir = Pacificul) pe filiaţia
bulgară a lui Constantin Tih? Se tem istoricii
noştri de deschiderea cutiei Pandorei cu istoricii bulgari? Cartea
îndeamnă la crearea unui forum de istorici români şi bulgari pentru
dezbaterea acestei chestiuni controversate. Iar dacă aceasta nu s-a
făcut până acum, e musai să se facă până nu vom fi
obligaţi să renunţăm la ortodoxism în favoarea
ecumenismului european.”
Acest subiect foarte important
al istoriei noaste va face obiectul şi a altor articole de tipul celui
care are link-ul mai jos şi pe care vă
invit să-l citiţi. Pentru că este foarte importantă
corespondenţa dintre papă şi Ioaniţă
din perspectiva rearanjării strategice a statelor din Balcani. Papa Inocenţiu al III-lea şi apoi urmaşii
săi Onoriu al III-lea şi Gregorio al IX-lea urmăreau să şteargă
urmările schismei religioase din 1053, aducând Grecii şi statele
ortodoxe din Balcani la unirea cu Roma. Conducătorii acestor state
ortodoxe, Caloian în primul rând, urcat după moartea fraţilor
săi mai mari, Asan şi Petru, pe tronul de
la Târnova, în 1197, şi Ştefan Nemania, regele Sârbilor, se orientau către Roma
pentru a fi declaraţi de papă împărat respectiv cneaz.
Şi aşa se şi
întâmplă până la cruciada a IV-a.
Ioaniţă Caloian acceptă unirea
bisericii sale cu Roma şi făcu jurământ de credinţă
Papei. La 24 februarie 1204 papa luă decizia de a-l încorona ca rege,
trimiţându-i steagul papal, cheile Sfântului Petru şi sceptrul, prin
cardinalul Leon, la 8 noiembrie 1204. Dar, din
păcate, ororile cruciaţilor conduşi de Balduin
de Flandra, în 1204 la Constantinopol
îl scârbi pe Ioniţă, mai mult, acest criminal care ucisese cu sânge
rece şi care pusese prostituate bete să cânte pe înaltul tron al
Bizanţului, ajunse Împărat latin la Constantinopol.
Ca să pună capac la toate Balduin de Flandra, mai revendică cu aroganţă şi
tot teritoriul care aparţinuse odinioară, înainte de 1185,
împăraţilor bizantini, deci, inclusiv teritoriul aparţinând lui
Caloian.
O mare nemulţumire se
produse în rândul vlahilor din Adrianopole care
cerură lui Ioniţă să-i elibereze de sub aceşti
duşmani ai creştinătăţii şi nu
apărători ai ei, aşa cum se declarau cruciaţii. Ioaniţă Caloian şi oastea sa sosiră
degrabă la chemarea cetăţenilor Adrianopolului
şi fu război pentru depresurarea
cetăţii asediate. Lupta decisivă fu la 14 aprilie 1205
lângă Adrianopol, unde oastea lui Caloian birui
catastrofal pe cea lui Balduin care fu luat
prizonier, dus în închisoare la Târnova, unde şi
muri. Ludovic de Blois, comandant împreună cu Balduin al armatei Francilor, murise pe câmpul de
bătălie iar dogele veneţian Enrico Dandolo abia reuşi să se salveze.
După aşa victorie, Ioaniţă Caloian revendică el tronul Bazileilor de la Constantinopol,
în numele originii sale romane.
Relaţiile cu papa se
răciră însă din cauza morţii în închisoare a lui Balduin de Flandra. Din nefericire,
în 1207 muri în plină glorie şi Ioaniţă
Caloian. Complotase împotriva lui aliatul său, un comandant cuman, la
asediul Salonicului.
Tronul
de la Târnova, fu ocupat de Borilă
(1207-1218), nepot de soră al lui Caloian. Alt nepot al lui Ioaniţă Caloian - fiul fratelui său Asan - Ioan Asan al II-lea
(1218-1241), crescut printre ruşi în cnezatul Wolhinia,
la Halic îl urmă la domnie, sub protecţia
regatului ungar. Deveni unul mai mari ţari Bulgariei dar treptat, vechiul
regat româno-bulgar de sub Asan, Petru şi Ioaniţă Caloian, deveni doar regat bulgar, Ioan Asan al II-lea trăgându-şi legitimitatea din primul ţarat bulgar al
lui Boris (secolul IX) şi nu din originea
romană pe care o avea Caloian. Uniunea bisericească cu Roma se
sfârşi la 1235, biserica bulgară întorcânduse
la uniunea cu ortodoxia greacă.
Anexa 1.
Bătălia
de la Adrianopole
Strategia
lui Ioniţă Caloian la Adrianopole. Pact cu cumanii din Bărăgan, crescători de vite dar având
o cavalerie uşoară foarte mobilă. Aceştia atacă
tabăra armatei lui Baldovin, crează
panică, importante forţe cruciate rămân să apere
tabăra. Tot diversionist cavaleria uşoară a lui Ioniţă
atacă frontal unităţile inaintate ale
cruciaţilor. Intervine însă la momentul oportun în luptă
cavaleria grea a lui Ioniţă, atacând pe flancuri. Ludovic Blois este ucis, Balduin este
luat prizonier şi închis într-un turn la Târnovo,
unde fusese tronul fraţilor Petru şi Asan.
Anexa 2.
Corespondenţa
dintre Inocenţiu al III-lea şi
Ioniţă Caloianul.
Începând din anii 1185-1187
românii (vlahii) alături de bulgari ies de sub stăpânirea Imperiului
bizantin. Victoria împotriva bizantinilor, duce la crearea un stat
multinaţional cunoscut ca Imperiul vlaho-bulgar, condus până în 1258
de dinastia românească (vlahă) a Asăneştilor.
Ioniţă cel Frumos (Caloian, 1197-1207), într-o scrisoare
adresată Papei i se adresează cu cuvintele Caloiohannes
Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împaratul
bulgarilor şi al vlahilor).
Anexa 3.
Ioan Asan al II-lea
(1218-1241)
(pictură
murală, biserica Mânăstirii Zografu –
Grecia)
Întemeierea de către romani în secolul al XIV-lea a celor două
state proprii nord-dunărene, Tara Românească sub Basarab I
(1310-1352) şi Moldova sub Bogdan I (1359-1365), printr-un excepţional
efort de despresurare de sub dominaţiile străine, a fost faptul
decisiv al istoriei naţionale româneşti.)
Citiţi
şi:
Ionuţ Hens
- Viaţa şi activitatea lui Inocenţiu
al III-lea
Din
revista online „Sămănătorul” Tismana, ianuarie.2014
Petre P. Panaitescu
– Români şi bulgari
Din
blogul „Sămănătorul”
Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro